MIRCEA POPA, UN ZEFLEMIST JOVIAL: V. FANACHE

Cine l-a cunoscut pe profesorul Vasile Fanache cred că a putut remarca de la început modul său cu totul aparte de comportament: acela al unui zeflemist simpatic, care ocolea tipicul, spre a plasa discuţia într-o zonă mult mai vie, a situaţiilor privite cu detaşarea critică necesară, spre a face loc comentariilor caracterizatoare, a expresiilor metaforice, a unui semantism cât mai plastic şi dezinvolt cu putinţă. Discuţia cu el căpăta din această pricină o libertate de mişcare totală, dominată de picanteria jocului persiflant, străjuit de surâsul fin al ironiilor de tip caragialian. Şi, în felul lui, mofturile şi moftangii care, vrând-nevrând, ajungeau să devină obiect de discuţie, dobândeau un suport caracterologic ridicat, fiind plasaţi cu simpatia cuvenită în mijlocul unei comedii umane de fiecare zi, cu personaje şi situaţii pilduitoare. El concepea fiecare întâlnire cu un posibil preopinent, într-un popas nostalgic la izvorul nesecat de glume, observaţii, paradoxe, pe care Mitică le întâlnea zilnic în mediul său social, spre a da prilej transformării convorbirii într-o continuă pendulare între adevăr şi invenţie, între comic şi realitate, îngroşând cu bună intenţie trăsături caracterologice, spre a le plasa în zona caricaturalului sau al comicului de situaţie, născător de învăţăminte şi sfaturi de Stan Păţitul. Fragmente de viaţă, personaje cunoscute sau numai invocate ofereau posibilităţi multiple de flagelare sau de judecare detaşată, viaţa fiind concepută cu ironia blândă a unui înţelept socratic. Faptele şi întâmplările omeneşti primeau chiar de la început acel gust de „şagă“ orală, care făceau un veritabil câmp de exersare a unei inteligenţe ieşite din comun, şi care, conjugate cu sugestiile venite din frecventarea unei solide culturi clasice, ofereau climatul propice al unui „şuetist“, la care morala vieţii şi dispersia subiectelor ei constituiau un surprinzător factor de judecăţi şi învăţăminte morale punctuale. La început, puteai fi uşor derutat, dar repede îţi dădeai seama că acesta era modul său de a fi, în care ironia şi autoironia funcţionau ca două supape de ocolire a rigidităţilor şi automatismelor existenţiale spre a găsi culoare ale comunicării mult mai agreabile. Imperiul ironiei sub care acţiona era în fond o formă de blândeţe şi o lecţie de viaţă superioară. De aceea, l-a şi tradus pe Jankelevich, cu care s-a întâlnit în concepţia asupra vieţii şi a modului de înţelegere umană a stărilor existenţiale cu stridenţe şi distonanţe. Atât de bine s-a instalat criticul nostru în imperiul ironiei, încât unul dintre cele mai pertinente texte ale lui se cheamă Ironia melancolică şi pleacă de la formularea lui Friedrich Schlegel de „ironie romantică“, trecută prin Hegel, Solger şi Tieck, spre a constata împreună cu aceştia că „Ironia nu este o problemă de glumă“, iar conceptul s-a născut în 1841, iar profesorul demonstrează prezenţa funcţiei estetice a ironiei în gândirea romantică. El atestă ironia parodică la Eminescu („Au prezentul nu ni-i mare?“) şi „dominarea cu un stoicism ataraxic a lumii care este văzută ca manifestare imperfectă a esenţei vieţii, „lumea ca teatru“ fiind o răsfrângere a lucidităţii romantice, pe care Eminescu a definit-o foarte exact într-unul din manuscrise: „Om de spirit, spune poetul, e acela care în fundul inimei lui râde de toţi şi de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuşi“, iar criticul clujean adaugă: „Stările compensatorii sunt un intermezzo între fiinţă şi neant, retrăire în mit şi poveste, creaţii ale omenescului, care pot fi reductibile la nimicnicie, dar în niciun caz anulate existenţial, discursul ironic demitizează, provocând amintita ruptură de iluzie“, pigmentând, adăugăm noi, sensul existenţial cu voluptatea cuvântului alegoric. În acest fel şi-a construit personalitatea şi profesorul clujean, care a găsit în jocul dublu al cuvintelor imaginea unui suflet caritabil şi a unui meliorist consecvent. Pentru a-i cunoaşte mai de aproape acest statut, vom apela la portretul pe care i l-a făcut colegul meu de grupă, Vistian Goia, cadru didactic la Catedra de Metodică, în cartea sa Glasul memoriei (2005), în care acesta apare într-o cu totul altă manieră decât vulcanicul Vasile Sav. Iată ce ne relatează el: „Deşi nu făcea parte dintre apropiaţii lui Mircea Zaciu, el nu era un «lup singuratic», cum considerau «bârfitorii» din facultate. În cabinetul său de lângă sala «G. Coşbuc» era mereu animaţie, fiind vizitat deopotrivă de doctoranzii pe care-i patrona, de scriitori şi critici de la revistele clujene, de profesori din provincie, care-l consultau în elaborarea lucrărilor de gradul I, la care se adăugau multele studente interesate de pregătirea temelor de la seminar. Pe biroul din cabinetul lui găseam totdeauna ultimele apariţii editoriale (cu dedicaţie), încât adeseori nu mai treceam pe la librărie. În câteva propoziţii îmi arăta valoarea reală a cărţilor primite şi mă dumiream dacă merită sau nu să cumpăr cărţile respective. Când deschideam uşa de la cabinet te întâmpina cu un zâmbet larg, îţi oferea imediat o cafea şi, dacă îl vizitai la sfârşitul zilei, te îmbia şi cu un coniac de bună calitate. Te aşeza pe unul din fotoliile din preajma biroului şi conversaţia cu el se depăna sub cele mai bune auspicii. Nici unul dintre filologii pe care i-am cunoscut nu avea şarmul convorbirii precum V. Fanache, un cozeur ironic, ale cărui neologisme puse exact unde trebuia, prefigurau spontan portretul cuiva. De pildă, cadenţa sonoră a paşilor unui coleg mai vârstnic îl convingea că «generalul în rezervă» se află în facultate. Cutare colegă nemăritată şi, deci, veşnic nemulţumită, avea ochii întunecaţi precum «noaptea Valpurgiei». Alte două colege nedespărţite erau numite «cele două orfeline» ş.a.m.d. Aceste caracterizări metaforice (în miniatură) nu le rostea cu răutate, cum credeau unii, ci cu plăcerea moralistului de a-i distra pe colegii din preajma sa. Însă acele epitete surprindeau, volens-nolens, ceva din conduita personajelor respective“. Şi memorialistul Goia surprinde, într-adevăr cu mult realism, postura de moralist a autorului. Acesta avea înfăţişarea unui La Bruyère şi ochiul ager al lui Rochefoucauld. De câte ori m-am întâlnit cu el la „Maimuţa plângăreaţă“, local care se afla în apropierea casei sale, şi unde îi făcea plăcere să-i dai o întâlnire, venea cu aprecieri şi observaţii cât se poate de înţelepte, încât nu de puţine ori trecând prin situaţii neaşteptate aşteptam opinia lui cu privire la hotărârea ce aveam de luat. Observa cu ochi atent şi maliţios lumea din jurul său, asupra căreia se pronunţa neîndurător, caustic, sau numai ironic, ştiind prea bine că „regulele“ de convieţuire în societatea comunistă nu erau bazate pe principiul meritocraţiei şi că peste tot, apar fisuri grave de comportament uman, care fac posibilă actualitatea lumii caragialiene. Un exemplu tipic e cel legat de redacţiile editurilor, unde o carte, oricât de bună, putea să aştepte, fiind amânată mereu dacă nu interveneau „sfinţii“ s-o aducă în actualitate. Aşa că Fanaş, cum îi spuneau apropiaţii după reîntoarcerea lui de la un lectorat la Sorbona, avea să facă un portret cât se poate de exact profesorului său I. Pervain, datorită căruia, în tinereţea sa studenţească fusese numit responsabil al clubului studenţesc de la căminul Avram Iancu (funcţie răsplătită cu casă şi masă gratis), şi tot el îl reţinuse în cercetare la terminarea facultăţii), căruia i-a închinat aprecieri cât se poate de obiective în cartea sa, Cărţi sub vremuri. Iar atunci când a avut loc trecerea acestuia din lumea noastră, el îşi anunţa prietenul de la Bucureşti în cuvinte cât se poate de lipsite de sentimentalitate, într-un fel de judecată postumă: află că „Iosif Pervain a murit la 67 de ani, lăsând în urma lui patru văduve (prezente, toate, la ceremonia funebră), trei băieţi, o fată, zeci de «contribuţii» şi o carte-două. Cum l-am cunoscut de-aproape, ştiu că s-a cheltuit în viaţă cu o frenezie de Rasputin, dând puţin timp moftului intelectual. Nu s-ar putea spune că a făcut rău. Marile noastre spirite, mai toate accidentale, vreau să spun nişte miracole individuale şi nu produsul unor serii culturale normal evoluate, pătimesc, iată, crunt de pe urma «moştenitorilor»“. Şi adaugă: „S-a stins, tot de puţină vreme, şi infatigabilul George Marica, după el rămânând o bătrână doamnă, filtrată de poezia lui Valéry şi o extraordinară bibliografie comentată, Bariţ“. (Din păcate, acea bibliografie extraordinară, la care profesorul Marica a lucrat ani de rând, a dispărut fără urmă după depunerea ei la o editură, şi nu a apărut în spaţiul cultural niciun exemplar al acelei lucrări mult aşteptate!).

Serialul epistolar dintre ei, publicat recent de Rodica Lăzărescu (Niculae Gheran în oglinda corespondenţei, Ed. Semne, Bucureşti, 2024) cuprinde desigur mult mai multe episoade ale acestor „întâlniri“ spirituale, din care spiritul viu, caustic, ironist al profesorului clujean iese la iveală, ca un mod imbatabil de a se apăra de miticii şi de „bâlciul deşertăciunilor“ din preajmă. Sunt desigur şi noutăţi legate de munca lui Gheran, cum ar fi ediţia Rebreanu, numită „minune“, în cadrul căreia tipărirea Gorilei e numită o altă „minune“, de care „literatura română ia act.“ Îşi îndeamnă confratele să treacă la scrierea biografiei lui Rebreanu, întrucât a sosit momentul „să te instalezi în adevărul dramatic al vieţii lui Rebreanu şi să-l relatezi cu aceeaşi «cruzime» impersonală cu care el a relatat drumul eroilor săi.“ Scrisorile următoare dezvăluie câteva din efectele din teren ale muncii lui Gheran: formarea de echipe care au pornit la Beclean şi Chiuza pe urmele romancierului, inclusiv fratele cel mic al romancierului numit Tibiţi, sau reporterul Aurelian Titu Dumitrescu, fapt care îl determină să aprecieze la superlativ munca confratelui: „La origine, înclin să cred că numele tău provine din Ghergani, într-atât de fermecătoare îţi e scrisoarea că nu-mi pot imagina un alt patron al spiritului tău decât pe prinţul Ghica, boierul din Ghergani. Or, Ghergani-Gheran, o simplă asimilare lingvistică şi totul devine clar ca lumina dintâi“.

Scrisorile lui V. Fanache către Niculae Gheran, ieşite de sub teasc zilele acestea, pun în evidenţă spiritul moralist şi zeflemitor al lui V. Fanache, de o mare contagiune cu acela caragialian, înrudire pe care ţine s-o sublinieze cu mândrie: „Ai uitat că sunt ploieştean!“ Aşa că reîntoarcerea la Caragiale, a fost, fără îndoială, un act de elementară datorie, cartea sa despre Caragiale fiind una dintre marile exegeze pe care le-a realizat, şi în care spiritul său zeflemist-satiric s-a regăsit în întregime. De aceea, insistă mereu pe lângă Gheran să-l ajute s-o pună în plan la Cartea Românească, unde aştepta de vreo trei ani. E vorba despre eseuri despre vârstele poeziei, care a apărut în cele din urmă în 1990, şi el nu voia s-o mute, deoarece editura lui Preda oferea o altă carte de vizită decât Dacia, la care publică orice ţăran. De aceea căuta mijloace de persuasiune, care să nu se transforme în biete demersuri himerice, ci în promisiuni certe, în fapte practice. De aceea, îi reproşa lui Gheran rătăcirea de la căile neaoşe naţionale, prin sfaturile nerealiste date: „În loc de scuze măgulitoare, anunţă-mă care este situaţia exactă a frontului. Într-o lume a tranzacţiilor de tot felul, tu mă pui să fac memorii? Toată lumea vorbeşte de «famelia mare» a lui Mircea Ciobanu, iar mie îmi ceri să fac pe ardeleanul protestatar, înţepenit în normele eticii ş.a.m.d.? Ai uitat că sunt ploieştean!“

Credem că firea şi năravul lui V. Fanache apar foarte bine extrapolate din aceste fragmente de scrisori, care sunt şi mai revelatoare citite în integralitatea lor. Din textul paginilor, iese la lumină un om luminat, dedicat muncii sale de exeget, un om al intuiţiilor fruste, al caracterizărilor exemplare, care dovedeşte multă experienţă de viaţă, şi care se dovedeşte a fi un bun practician al vieţii, un ins pragmatic, care judecă lumea prin lentilele ochelarilor săi cu multe dioptrii, şi al cărui limbaj caustic, persiflant e şi o formă de apărare a omului în faţa nenumăratelor intemperii ale vieţii. Om al slujirii adevărului, ştia să fie uneori şi concesiv, din respect pentru prieteni sau pentru situaţii conjuncturale precise, aşa cum au fost numeroasele comisii de doctorat din care am făcut parte. Acolo unde nu putea fi tranşant, apela la o formulă ambiguă, care era şi ea o formă de ironie. E cazul referatului pe care i-l face lui Ilie Rad la teza acestuia despre Aron Pumnul, scriind: „ Abordarea unui studiu consacrat lui Aron Pumnul incumbă un risc asumat, un exerciţiu sortit să nu intereseze pe nimeni. Alegându-şi acest subiect, lui Ilie Rad i-a revenit obligaţia de a reconstitui biografia unui sacrificat, multe din soluţiile sale fiind refuzate de cei care vor sosi mai târziu pe scena culturii.“ E, la urma urmei, o alegaţie în doi peri, pe care Ilie Rad a luat-o ca pe o „floare de colţ“ (e o altă metaforă a lui Fanache în legătură cu cartea unei colege pe care o simpatiza!), punând aceste aprecieri ca motto la a doua ediţie a tezei, socotind-le drept un trofeu de împănat, când, în realitate era doar o flamură sfârtecată. Criticul poseda în cel mai înalt grad această artă a insinuării, a ambiguizării, pe care o servea cu aerul serios al unui Trahanache atotputernic. Dincolo de aparenţe, el avea însă un mare cult al prieteniei, aşa cum reiese dintr-o altă scrisoare către Niculae Gheran: „Născut cum sunt în luna aprilie, am «nervi», dar nimeni nu s-a putut plânge că îmi lipseşte caracterul. Prea vechi şi cu splendide consecinţe (să-ţi mai spun de care?), pentru mine aceste relaţii mi-au dat şansa de a te avea ca prieten, calitate care te situează dincolo de bine şi de rău, într-o zonă de transcendenţă sentimentală. De puţinii mei prieteni nu mă dezic niciodată (deşi îi contrazic uneori, şi nici nu mă «întorc» de la ei după cum bat vânturile strivitoarelor interese. Nu pot decât să râd citindu-ţi tachinările cu Tanco (apropozito, dacă nu ţi-l puneam în braţe, cum ai fi ajuns la providenţialul Clemente Plăianu?) sau ameninţările cu Vlad. Râd pentru că în sufletul meu nu eşti decât un prieten autentic, de la care primesc batjocura cu Tanco şi şantajul marelui meu şef ca pe nişte virtuozităţi stilistice, recunosc, bune de tot.“ Cred că marea lui calitate a fost francheţea, bucuria de a rosti adevărul în orice împrejurare, având o mare capacitate de convingere. Mai mare ca mine cu doi ani la Facultate (absolvită în 1958), m-am bucurat de prietenia pe care mi-a acordat-o, asta, neînsemnând abandonarea totală a biciului ironic, cu care lovea din când în când faptele cotidiene. Lui îi datorez, într-o oarecare măsură, venirea mea la Cluj, în 1963, când el, istoric literar deja impus, a trecut cadru didactic la Institutul de 3 ani, a lăsat liber postul de la Muzeul Puşcariu, post pe care l-am ocupat prin concurs. L-am avut, nu de puţine ori, membru în comisia de doctorat a unor învăţăcei, şi petrecerile împreună ofereau acel prilej de desfătare, pe care el îl susţinea ca un actor veritabil, de la început până la căderea cortinei, folosind ocaziile pentru a le conferi calitatea unui adevărat regal de inteligenţă şi culoare. L-am preţuit în egală măsură pentru cărţile sale pline de idei şi sugestii noi, pentru tăietura stilului şi speculaţia analitică. Era un adevărat istoric literar, bun cunoscător al trecutului cultural românesc în variantă transilvăneană, cu care se identificase până la devoţiune. L-am sărbătorit cu o mână de prieteni şi discipoli care i-au stat în preajmă la 5 aprilie a.c., tocmai în ziua în care ar fi împlinit 90 de ani. Ne-a urmărit, ca o amintire preţioasă, surâsul său bonom, când maliţios şi sarcastic, când doar ironic şi îngăduitor, ce poate fi regăsit, ca o formă de înţelepciune, în toate cărţile sale fundamentale despre scrisul lui Bacovia, Blaga şi Caragiale, care au intrat deja în patrimoniul valorizării critice, în care s-a zidit, cu personalitatea sa atrăgătoare, sub cupola acelei inefabile incisivităţi critice, stimulatoare şi plină de încurajări cu valoarea absolutului.