CONSTANTIN CUBLEŞAN, „CITESC POEZIA CA PE O LISTĂ DE CUVINTE SUSPECTE“

Înşelătoare poate fi poezia Flaviei Teoc dacă te apropii de ea fără a ţine seama de avertismentul pe care îl face în originalul, insolitul studiu asupra poeziei scaldice (Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII, Editura frACTalia, 2017, asupra căruia s-au exprimat la modul elogios Felix Nicolau, Adrian Lesenciuc ş.a., un adevărat bestseller), o amplă hermeneutică a poeziei daneze vechi, nordice, poeta stabilindu-se, după revoluţie, în Danemarca unde este editor la Synapsis din Aarhus, devenind şi o redutabilă traducătoare din limba daneză. Volumul antologic, Istoria naturală (Editura Max Blecher, Bistriţa, 2021), cuprinzând o riguroasă selecţie din volumele publicate, începând din 1992, cu Înzeire, şi până în prezent, fixează pe deplin profilul scriitoarei, pe coordonatele originalităţii sale. Impresia superficială că s-ar înscrie în siajul literaturii suprarealiste (v. „Ritmul unei melodii necunoscute,/ Melodia globilor oculari care tocmai/ Îl fixaseră într-o cană cu bere,/ Licoare agitată şi caldă/ Adusă în conducte subţiri prin visul vegetal/ Al unei câmpii pustiite“ ş.a.m.d., Experiment la circ) se risipeşte de îndată ce înţelegi metaforica bogată, cu ecouri discrete dar profunde din lirica scaldică, pe care Flavia Teoc o cultivă urmând cadenţele temperamentului său melancolic: „Sunt dimineţi în care/ Solii tăi mă aşteaptă// Au multe să-mi spună/ Tu le-ai înţesat umerii/ Cu suluri imense de trestie/ Şi plumb// Eu mă înfăşor într-unul/ La întâmplare/ Ca într-o crisalidă în care/ Tu mai respiri// Văd chipuri de oameni/ De care nu-mi amintesc/ Şi înţeleg că eşti bine// De aceea l-aşez undeva/ Într-o bibliotecă ascunsă/ În raftul la care ajung/ Cel mai greu“ (Trestie şi plumb). Simplitatea discursului implică însă trimiteri la mitologiile clasice sau exotice, nordice în speţă, cu personaje ce devin elemente ale fantasticului culturilor scandinave pe care autoarea le asimilează organic. „Florile fiordului sunt rugăciuni scurte şi decisive/ Ursoaica prăvălită din munţi nu le poate călca// Florile fiordului au exersat fuga prin rădăcină, prin permafort/ Şi miezul de foc până în partea cealaltă a lumii, unde răsar/ La picioarele piramidelor./ Vulturul prăvălit din cer nu le ciuguleşte ochii// Florile fiordului visează în somnul lui Keops, Kefres şi Mikerinos,/ Le-arată zăpada şi făpturile gheţii pe care nu le-au cunoscut niciodată/ Le stinge setea cu fâşii de soare prelinse-n crevase/ Din care poţi gusta şi tu uneori“ (*** Florile fiordului…). E cultivată o metaforică oarecum stranie, cu „misterul lumilor de gheaţă, al fiordurilor din ţinuturile nordice, versurile fiind bogate în construcţii metaforice pe care nu le-am întâlnit nicăieri în altă parte“ (Violeta Savu). Emoţiile cunoaşterii şi ale trăirilor intime se înscriu pe linia unei lirici confesive, frizând notaţia şi încărcătura ideatică a reflexivităţii: „La soare ies ca un gheţar sinucigaş/ Pe buze duc gustul apei din porturi/ Cuvintele-vase funebre le-nvălui/ În blănuri de vulpi argintii.// Nu e lipsit de sens/ Că mă arăt aşa soarelui/ Până şi oasele mari de balenă/ Pot să ajungă zaruri măsluite/ Până şi ele se pot rostogoli/ Pe un covor roşu.// Femeie grasă şi bună/ Ziua se-aşterne peste cei vii/ De la un capăt la celălalt/ Al imperiului/ Mă grăbesc către tine/ Tu ştii…“ (6.30.AM). Infuzia insolitului poeziei aceleia plină de semnificaţii obscure determină însăşi atitudinea sa faţă de actul poetic în sine: „citesc poezia ca pe o listă de cuvinte suspecte“ (Şoarecele). Avem astfel trimiterea la înţelesul însuşi al titlului volumului, Istoria naturală – o replică sau, poate mai bine, o provocare la o altfel de lectură a Istoriei naturale a lui Pliniu cel Bătrân, asumată într-un alt halou de descripţie şi de meditaţie asupra lumilor văzute, dintr-o altă perspectivă de percepţie a universului, mizând pe semnificaţia detaliilor concrete într-o metaforică ce sugerează tocmai dialectica construcţiei şi asamblării lumii: „Din pietrele zdrobite se face nisipul/ Din oasele măcinate se face cleiul// Cleiul lipeşte lemnul din mobile şi sicrie/ Nisipul leagă cimentul din case şi morminte// Din clei se face mereu ceva, altfel lipeşte ce nu trebuie/ Din nisip nu e obligatoriu să construim ceva, nu e nici o ruşine, fiule// Posibilitatea de a nu face nimic e prima condiţie ca să poţi face totul“ (Pietrele se macină…). În sensul unei astfel de cunoaşteri se înscrie şi poezia cunoaşterii de sine, ca fiinţă solară, ca fiinţă integrată culorilor cosmice ale fiinţării: „Cu atât mai bine/ Că în văzul meu există/ Culoarea soarelui// Că străinii rămân pe gânduri/ Înainte să-mi spună/ Ce culoare au ochii// Ei îşi ridică puţin pălăria/ Întrebându-mă dacă în Ursa Mare/ E anotimpul eclipselor// Ei îmi mărturisesc cu modestie/ Că visele lor sunt mult mai frumoase/ În după-amiezile fără soare// De-aceea trebuie să-i iert dacă/ Pornesc chiar acum, în fugă/ Să prindă ultimii nori// Eu clipesc o singură dată/ Din pleoapele cuprinse de culoarea soarelui/ Şi umbra lor rămâne lângă mine…“ (Primăvară).

Poezia Flaviei Teoc surprinde prin frumuseţea discretă a intercalării propriilor trăiri în universul misterios şi obscur al lumii existenţiale a nordului, totul decantat într-o rostire simplă, dar bogat încărcată metaforic, într-o parabolică lipsită de ostentaţia insolitului.