COSMIN PERŢA, UN LOC ÎNDEPĂRTAT, NUMAI AL LOR

Garduri de sârmă ghimpată în creier

A băgat mâna în şifonier să îşi scoată paltonul şi a sărit curentat. Atinsese din greşeală sacoul de catifea reiată al Mariei şi i s-a făcut peste tot piele de găină. Nu suporta catifeaua. Nici simplă, nici reiată, nicicum. Cum intra în contact cu ea i se contractau toţi muşchii, pielea i se făcea ca popcornul şi apoi i se făcea greaţă. Nu era alergie, nu îi ieşeau bube pe urmă, era ceva psihosomatic. Uneori nici măcar nu era nevoie de atingere, era suficient să o vadă ca să i se declanşeze greaţa. S-a scuturat din tot corpul ca să scape de senzaţia aceea, apoi a deschis larg dulapul ca să-şi ia haina fără să se mai atingă de nimic. Trebuia să iasă din casă.

Maria se întorsese de două zile, iar Radu trecuse de la extaz la agonie. Bucuria revederii şi a faptului că era în viaţă a pălit curând în faţa amintirii înţelegerii pe care o făcuse. Acum că o vedea în faţă ar fi vrut doar să o ţină în braţe şi să o liniştească. Să îşi reia ritmul casnic. Pentru un bărbat la a doua tinereţe, ca el, femeia aceea era mană cerească şi era mai preţioasă decât toate milioanele de euro. Măcar dacă ar fi înţeles asta de la început. Dar acum era între ciocan şi nicovală şi în timp ce o mângâia ar fi trebuit să o interogheze tâmpenii despre bunici şi animăluţe din copilărie. Dar nu mai putea să o mângâie. Existau două forţe în interior care tindeau spre direcţii opuse. Pe de o parte, slugarnicul şi oportunistul din el şi-ar fi dorit tare mult să devină confidentul ministrului şi să ajungă decan sau, de ce nu, cum spusese chiar ministrul, poate chiar rector. Faţa i se topea într-un zâmbet libidinos, necontrolat, doar când se gândea la asta. Pe de altă parte era afecţiunea lui sinceră pentru Maria. Îi era greu să spună că o iubea, după o anumită vârstă iubirea are alte coordonate decât în adolescenţă. Dar avea un sentiment al permanenţei lângă ea. Se vedea îmbătrânind alături de ea şi chiar murind liniştit. Poate că era şi asta o formă de iubire, naiba ştia. Cele două forţe au tras într-o parte şi-n alta în cele două zile până când ceva dinăuntru s-a rupt. A pocnit ca elasticul de la chiloţii chinezeşti, care sunt mereu cu două mărimi mai mici decât scrie pe cutie. Nu putea s-o întrebe nimic, dar nu mai putea nici s-o atingă. O iubea, probabil, dar o şi ura că îl punea în situaţia aia. Se comporta de parcă ea era de vină că nu avea să ajungă el decan, sau nu avea bani de vilă în Belize. În unele momente de luciditate, înţelegea că nu era raţional, dar nu se putea controla. Îi era frică. Şi mai era şi vanitatea pe lângă frică.

S-a oprit în parc şi s-a rezemat cu genunchii şi coatele lui julite de trunchiul unui copac. Chircit. În prima noapte, după ce ajunsese acasă, după ce a adormit Maria, s-a dus în sufragerie şi s-a aşezat în patru labe pe parchet şi s-a rugat. Căuta îndrumare. Voia să-i spună cineva ce să facă, căci nu mai ştia. Ce era bine şi ce era rău. Dar ce erau, până la urmă, răul şi binele? Şi nicio voce de sus nu i-a spus nimic. Nu l-a certat şi nu l-a lăudat nimeni. Nu a tunat, nu a căzut nicio pană de înger şi nu i-a arătat nimeni calea. A stat câteva ore aşa până a dat din plâns în râs. Se lăuda că era agnostic şi iată, în momente de criză existenţială cerea ghidaj din partea unei energii absurde în care nici nu credea.

Juliturile îl înţepau şi suferinţa părea că îl trezeşte la viaţă. „Penibil“, a zis ca pentru sine şi s-a urnit să-şi continue plimbarea. Trebuia să o întrebe. „I-ar face bine şi ei“, încerca să se convingă. Simţea că are garduri de sârmă ghimpată în creier. Graniţe care-l orbeau, ţepi de metal care-i scormoneau dureros prin materia cenuşie.

Pe lac, o lebădă solitară îşi arcuia graţios gâtul. Nu fusese niciodată fan zburătoare, dar a privit-o cu atenţie şi i s-a părut deosebit de frumoasă. Era prima oară când înţelegea frumuseţea unei păsări. S-a aplecat şi a luat o piatră. A aruncat-o înspre ea cu toată puterea şi a urlat: „La dracu cu toată frumuseţea!“

Au încolţit în mine seminţele conştiinţei. Şi ploaia e, până la urmă, o formă de plâns care hrăneşte mlădiţele astea dureroase. Lacrimi ce spală păcatele amărâţilor înainte să-şi simtă sfârşitul.

Poate un pic de tandreţe

„Auzi, tu crezi în supranatural?“, a întrebat-o Irina din senin pe Maria pe când erau în pauză de ţigară la Mega. „Cum ar fi? Fantome, poltergheist, de astea?“, s-a interesat Maria. „Da“, a zis Irina scrumând şi suflând fumul în sus, „fantome, viaţă de apoi, demoni.“ „Nu ştiu“, a zis Maria, „ceva trebuie să fie dincolo. Adică asta sperăm cu toţii, ar fi trist să nu fie. Dar nu ştiu ce să zic. Dar de ce întrebi?“ „Aşa, că am observat ceva ciudat“, a zis Irina trăgând fumul adânc în plămâni. „Ce?“, s-a arătat curioasă Maria. „Păi, eu mă uit la multe animeuri. Îmi plac mie.“ „Aşa, şi?“ „Şi în foarte multe animeuri am observat ceva ca un soi de propagandă.“ „Ce propagandă?“ „Pro diavol.“ „Pro diavol?“, a repetat Maria neînţelegând. „Da, pro diavol. Adică sunt foarte multe animeuri în care demonul e făcut să pară tipul mişto şi neînţeles, bun de fapt, şi care a căzut de fraier într-o narativă care îl sabotează.“ „Cum aşa?“, s-a încruntat Maria. „Uite aşa“, i-a replicat Irina stingând mucul de ţigară. „Şi nu doar în animeuri, am observat şi în multe seriale. Sunt multe. Dar acum cel mai la modă e Lucifer, unde diavolul e prezentat cu faţă umană şi băiat bun în interior. Nu l-ai văzut?“ „Nu“, a spus Maria stingându-şi şi ea ţigara. „Şi ce e cu toate astea?“ a continuat ea. „Nu ştiu“, a zis Irina, „dar mă gândesc că poate e timpul şi diavolul chiar o să apară curând în lumea asta, pe faţă, aşa“ „Cum adică pe faţă? O să îl vedem la televizor?“ „De ce nu?“, a zis Irina deschizând uşa magazinului, „Şi toate astea sunt făcute să ne pregătească pentru întâlnirea cu el, să îi credem mai uşor minciunile, să îi vedem aşa zisa bunătate“. „Nu ştiu ce să zic“, a zis Maria ridicând din umeri. „Păi ce să zici? Eu doar îţi spun ce am observat. Lumea e derutată, nimeni nu mai ştie ce să mai creadă. Dacă nu suntem atenţi, ne ia dracu. Hai, că e gata pauza.“ Au râs amândouă şi s-au întors la casele de marcat.

De luni întregi inima Mariei se oprise în loc. Nu mai funcţiona. Ca un ceasornic de perete rămas fără baterie, al cărui secundar încă mai zvâcneşte, dar nu are suficientă putere să treacă o secundă mai departe. Un ceas care arăta în continuu aceeaşi oră, 6:23, ora la care au năvălit mascaţii în casă şi i-au ridicat tatăl.

Începea să simtă ceva ce nu mai simţise niciodată. Nevoia de afecţiune. Era tipul de persoană care în copilărie, când era bolnavă, nu suporta să fie cocoloşită. Voia doar să fie lăsată în pace de toată lumea. Orice gest de afecţiune o scotea din minţi. Toată viaţa ei fusese o persoană care încercase din răsputeri să scape de sub supravegherea familiei. Să facă şcoli cât mai departe de ei, să comunice cât mai puţin. Simţea orice intervenţie din partea lor ca pe o agresiune, ca pe o violare a intimităţii, a spaţiului personal. Ca pe o tentativă de control, de stăpânire. Se uita la mama ei care era neputincioasă fără tatăl ei. Nu era în stare să ia nicio decizie fără el. El hotăra tot, ce fel de pâine să cumpere, ce culoarea să aibă perdelele în sufragerie, ce pastă de dinţi foloseau. O vedea pe mama ei ca pe o femeie fără personalitate, dependentă. Supusă şi tăcută, deşi de o răutate rarisimă, cel puţin faţă de ea. Ea nu voia să fie aşa. Îşi dispreţuia mama şi îşi ura tatăl. Îl vedea ca pe un monstru obsedat de control. Şi un monstru s-a şi dovedit a fi. Credea că revelaţia asta îi va întări ura faţă de el, dar s-a întâmplat ceva ciudat, paradoxal. Acum, când nu-i mai avea pe niciunul dintre ei alături, tânjea ca un copil după un pic de tandreţe. Mintea îi era răvăşită de scene repetitive din copilărie în care se purtase oribil cu părinţii în rarele momente în care ei încercau să îşi arate grija. Şi simţea remuşcare. I-ar fi vrut înapoi. Măcar pentru câteva zile. Să le spună că-i pare rău.

Şi-a aranjat lucrurile în minte:

Casa

Banii

Mama

Tata

Planurile de viitor

Scopul în viaţă

Încrederea

Determinarea

Speranţa

Toate dispăruseră fără de urmă.

Ar fi dat orice pentru un pic de tandreţe.

Am intrat adânc în interior şi am simţit cutremur şi m-a cuprins laşitatea. Nu mă tem de agonie şi nici de final, sunt un pârâu care îşi face drum prin stânca cea dură, dar am intrat adânc în interior şi m-a cuprins laşitatea. Căci acolo am văzut renunţarea care stătea la pândă cu dinţi de oţel.

Indiferent câte griji ţi-ai face, noaptea nu trece mai repede

Cristi stătea în maşină, urmărea ferestrele cu binoclul, şi se gândea că la aproape 40 de ani de la revoluţie mintea românilor era încă în ceaţă. „Teroriştii“ erau încă aici, doar că acum erau în fotolii ministeriale, în capul companiilor de succes. Iar restul oamenilor se agăţau cu disperare de „dreptatea“ lor. O dreptate pe care orice minte limpede ar fi văzut imediat că nu era decât o iluzie, dar cei mai mulţi, nu. Fiecare, atât de convins că luptă în numele adevărului şi celălalt este duşmanul lui de moarte. Simpli pioni, orbi şi inerţi, mutaţi pe tablă ca nişte cobai în labirint, folosindu-se de instinctele lor primare. Copii împotriva părinţilor, frate împotriva fratelui, prieteni împotriva prietenilor. Şi în tot haosul ăsta mureau oameni nevinovaţi. La fel ca la revoluţie. Seceraţi de gloanţe invizibile trase de forţe oculte, pe care, din labirint, nimeni nu le înţelege. „Armata e cu noi“. Dar noi suntem, de fapt, armata, şi ne ucidem tot pe noi. oameni aparent inteligenţi şi de o parte şi de cealaltă şi fiecare urlă „manipulare!“. E doar ceaţă, o ceaţă care ne îmbolnăveşte pe toţi, manipulaţi sau nu, cu dreptatea de partea noastră sau nu. Ceaţa aia în care îţi ucizi aproapele convins că ai omorât bestia.

A lăsat binoclul de la ochi şi a oftat.

De două zile, de când firul îl dusese la Maria, o urmărea, însă observase că nu era singurul care făcea asta. La radioul din maşină o doamnă care reprezenta o asociaţie de femei care luptau împotriva feminismului vorbea despre cum feminismul le-a făcut pe femei să-şi piardă feminitatea. Cristi ascultă mai atent. Invitata vorbea despre rolul docil şi protectiv al femeii şi cum femeile sunt sensibile şi fragile şi trebuie să se lase protejate şi întreţinute şi să aibă grijă de bărbat, casă şi familie ca să-şi recâştige graţia şi feminitatea. Nu să intre în competiţia bărbaţilor şi să-şi asume roluri masculine care le golesc de feminitate şi de graţie. Cristi a pufnit. Nu ştia nici el dacă pufnise în râs sau era un pufnit nervos. Ce era feminitatea asta despre care vorbea doamna de la radio? Docilitatea graţioasă şi casnică i se părea o formă de sclavagism. Şi de ce tocmai o femeie vorbea despre asta? Doamna de la radio făcea şi nişte cursuri, nişte tabere pentru femei în care să-şi redescopere feminitatea. A încercat pentru o clipă să-şi imagineze cum putea arăta o asemenea tabără şi a izbucnit într-un râs nevrotic care a dat în tuse. Pentru el, dincolo de sex, singurul mod în care o femeie era diferită de un bărbat era prin capacitatea ei reproductivă, de a da naştere. Şi pentru a naşte şi a creşte un copil era convins că nu docilitate îţi trebuia, ci determinare, îndârjire, o formă de violenţă şi de sacrificiu de care niciun bărbat nu era în stare. Văzuse în Sicilia eşecul feminităţii docile şi tot acolo învăţase că doar femeile puternice, dârze, capabile de decizii de viaţă şi moarte aveau parte de respect, erau stimate şi cuvântul lor era ascultat. Capii Cosa nostra erau bărbaţi, da, dar şi acolo lucrurile se schimbau, la Torino, Napoli, Roma, apăruseră deja capi femei. America de Sud avea o sumedenie de capi femei. Şi chiar şi acei capi bărbaţi fuseseră crescuţi şi educaţi de femei care i-au învăţat dedesubturile, altfel n-ar fi ajuns capi. În lumea mafiei contemporane, originea şi descendenţa nu mai erau suficiente pentru a-ţi asigura locul în capul unei familii. Dacă erai slab te mâncau. Iar cei mai de temut consigliere ai marilor capi erau mamele şi soţiile lor. Lumea de afară nu era mult diferită de lumea mafiei, tot raporturi de putere, tot luptă, tot goană după bani. El nu a avut relaţii serioase, tocmai pentru că nu avea nevoie de o păpuşă, ci de un partener. Şi un partener nu a găsit. Nu pe cineva care să-şi asume lumea în care trăia, cu toate riscurile şi pericolele ei.

A închis radioul. În spate, câinele a scheunat plictisit. A luat din torpedo un snack şi i l-a întins. L-a hăpăit fericit. Apoi a ridicat din nou binoclul la ochi. La ferestrele Mariei nicio mişcare. A mutat puţin binoclul spre stânga şi i-a văzut. Erau tot acolo, în parcare.

După ce l-a executat pe Ionescu, Cristi şi-a dat seama că lucrurile erau mult mai grave decât crezuse. Întrase, involuntar, în ceva mult mai complicat. Subestimase situaţia. Dar se baza că şi ei îl subestimau pe el. A început să investigheze mai în detaliu şi, din aproape în aproape, a descoperit-o pe fata ministrului arestat de la care i se trăgea toată năpasta. Iniţial s-a gândit că ea ar putea fi sursa, cea care conducea toată operaţiunea din umbră.

După ce a identificat-o, a început să o urmărească. La început personal, apoi cu drona. Şi cu drona a văzut că nu era singurul care o urmărea. A observat imediat un echipaj de băieţi, foarte asemănător cu cel care îl urmărise pe el, care schimbau două maşini şi apăreau întotdeauna pe urmele fetei. În faţa casei, în faţa supermarketului în care lucra, în faţa mall-ului când mergea la un film cu prietenul ei. Nu-i plăcea de prietenul ei, era mult mai în vârstă decât ea. Îl scoteau din minţi bărbaţii care profitau de femei tinere. Dar asta era cea mai mică problemă. Problema mare era să înţeleagă ce rol avea fata aceea în ecuaţie. S-a gândit şi la varianta în care urmăritorii nu o filau, ci erau gărzi de corp, dar nu putea fi corect. Distanţa pe care o păstrau era mult prea mare, era limpede că se fereau să fie observaţi, o gardă de corp stă aproape de cel pe care îl protejează, deci în mod clar o filau. Lucrurile erau tot mai încâlcite, ori el avea nevoie de limpezime pentru a şti cum trebuia să acţioneze. O caracatiţă nu o omori tăindu-i tentaculele, ci capul. Cine era capul? Şi ce urmărea?

Până una-alta, era decis să stea pe urmele fetei ăsteia şi să afle mai multe despre ea. Trebuia să-i urmărească şi pe cei care o filau, să vadă cui raportau. Dar nu mai putea acţiona impulsiv şi să treacă printre toţi ucigând fără discriminare în stânga şi-n dreapta, lăsând o dâră de sânge în urma lui. Ar fi atras prea multă atenţie. Şi încă lucrurile erau confuze în privinţa lui, dar să devină o ţintă clară ar fi fost mult prea riscant. În Sicilia nu s-ar fi temut de nimic, în mijlocul familiei, dar aici era singur şi descoperit şi erau prea multe necunoscute. Nu îi era frică de moarte, neapărat, dar acum, de când avea un câine se simţea responsabil. Cui îl lăsa pe Vito?

A luat binoclul de la ochi şi a oftat din nou. Îmbătrânise. Nu se recunoştea. Nu-şi amintea când îşi mai făcuse griji vreodată. Se înserase. A scos mobilul şi a activat drona. A urcat-o la 2000 de metri, să nu fie vizibilă cu ochiul liber. A fixat ca ţintă maşina celor care o filau pe Maria. Ştia că urmau să schimbe tura în curând. În seara aceea, avea să-i urmărească pe ei, să vadă cui raportau. L-a mângâiat pe Vito, a pornit maşina şi a demarat. Da, îşi făcea griji. Şi ce dacă? Cu ce-l ajuta? Totul era să nu-l încurce. Ştia că oricâte griji ţi-ai face, noaptea nu trece mai repede.

Am fost în valea morţii şi m-am lăsat cuprins de-ndoială. Am căutat căldură şi claritate şi nu le-am găsit. La orizont, lumini electrice dansează între nori şi pământ.

(Fragment din romanul în lucru Un loc îndepărtat, numai al lor)