ŞTEFAN MELANCU, POEZIA SUB LOGICA VIULUI

Simona Popescu s-a impus încă de la volumul său de debut (Xilofonul şi alte poeme, 1990) ca o voce poetică originală şi puternică, fapt remarcat ca atare de către critica de întâmpinare. Între numele sonore ale momentului respectiv, l-aş aminti aici pe Nicolae Manolescu (România literară, nr. 15, 1990), cu sublinieri dovedite ulterior trăsături cvasiconstante ale poeziei Simonei Popescu, precum arhitectura „izbitoare“ a poemelor, „voinţa de ordine“, alături de talent, în structurarea substanţei poetice, luciditate şi inspiraţie, lirica „în regim de transparenţă“, „naivitatea voită, infantilizarea“, varietatea „derutantă“ şi „compoziţia eteroclită“ a versurilor. Şi, de asemenea, pe Mircea Cărtărescu (Ateneu, nr. 5, acelaşi an), poetul pe atunci încă în vogă al postmodernismului optzecist (unul dintre volumele sale cele mai originale, Levantul, apărând în acelaşi moment), cel care îşi arăta surprinderea în faţa unei poezii dificil de interpretat, întrucât „desfide comentariul“ prin structura ideatică „antiintelectualistă“ şi „antiestetizantă“, alături de sublinierea, fără niciun dubiu, că avem de-a face cu „o poezie frapant de nouă şi de personală, care înţelege biografismul la modul cu adevărat artist“. Parcursul ulterior al poetei (Juventus şi alte poeme, 1994, Noapte sau Zi, 1998, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru Poezie, 2006) a păstrat în mare parte astfel de trăsături, alături de altele adăugate de la un volum la altul şi remarcate în diversele comentarii critice. A urmat apoi, suprinzător după entuziasmul receptării primelor volume, o lungă pauză a apariţiilor editoriale, chiar dacă Simona Popescu a continuat să scrie poezie, permanent şi în paralel (după propriile mărturisiri),cu proza şi eseurile sale. Revenirea editorială la poezie, în 2021, s-a constituit pentru autoare într-un dublu eveniment: Opera poetică I, la Editura Rocart, cu o prefaţă de Cosmin Ciotloş, adunând la un loc poeziile publicate între 1990 şi 1998, la care se adaugă poemele din volumul colectiv Pauză de respiraţie, 1991, şi o substanţială Addenda; plus un volum nou, Cartea plantelor şi a animalelor, Editura Nemira, Colecţia Vopral, coordonată de Svetlana Cârstean – urmat, în 2023, la aceeaşi editură, de Ediţia a II-a, adăugită cu o Coda.

Noul volum de poezii, aşteptat şi considerat un adevărat eveniment editorial, se înscrie în aceeaşi notă a originalităţii unei scriiturii frapante cu care Simona Popescu şi-a obişnuit deja receptarea critică şi deopotrivă cititorii săi. Frapează aici în primul rând prin întinderea pe care o are (peste 350 de pagini), fapt mai puţin obişnuit pentru o carte de poezie. Surprinde, de asemenea, prin organizarea conţinutului, într-o complexitate ce-i conferă o notă cu totul distinctă în spaţiul poetic actual: însoţirea celor mai multe dintre poeme cu note de subsol, cu trimiteri culturale înspre varii domenii, reluări din poeme anterioare sau din romanul Exuvii, variante la poemul-titlu, parafraze sau formulări holofrastice, adăugiri livreşti sau personalizate. Frapează totodată prin titlul pe care îl poartă, simplu la prima vedere, dezvăluind însă, odată cu parcurgerea paginilor, o viziune aparte asupra poeziei, explicitată de altfel de către autoare în diverse ocazii (inclusiv în Coda la volumul de faţă), într-o aceeaşi notă a originalităţii: poezia aşezată sub semnul naturalului şi firescului existenţei, într-o Logică a Viului şi, ca atare, într-o permanentă asociere cu misterul vârstelor (exuviilor) şi al vieţii, sub semnul Timpului şi într-o mereu întoarcere la sine, la trăirile proprii. Titlul relevă astfel sugestia unor metafore existenţiale, aşa cum se poate vedea în diverse poeme ce subînţeleg sau trimit direct înspre un imaginar poetic sui generis, cu semnificaţii multipe, precum Arcana Naturae (în cele trei poeme ce poartă acest titlu), Cartea lăuntrică şi pâlcuri de sunătoare, Cartea gri, sau, într-un mod şi mai explicit, cu reprezentarea limitei, misterului şi totodată a exuberanţei vieţii dintr-o anume vârstă, poemul intitulat generic Carte, în care departele, cuvintele, numele se completează reciproc: „Şi ce carte ciudată citeam eu la 7 ani/ era o carte despre plante şi animale/ neştiute/ unele chiar din adîncuri/ era o carte despre departe/ era despre cuvinte şi nume/ era despre luptă şi supravieţuire/ despre frumuseţea ascunsă/ despre lumea cea nepătrunsă/ Nu mai ştiu cum se numea/ îmi amintesc doar senzaţia de – cum să zic– fericire“. Dincolo de reprezentările oferite de astfel de poeme, titlul volumului subînţelege ca temă dominantă imaginarul naturii, sub dublul său regn biotic (sugestie a totului), vegetal şi animal, cu sublinierea că aceste planuri se întrepătrund într-un continuu şi tainic liant viu ce ţine de reprezentarea ecuaţiei lume-cuvânt (poezie)-uman: „Citeam cîndva, pe la vreo 20 de ani,/ o carte cu coperţi gri./ O carte de poezie despre o copilărie/ (…) Despre o lume cu plante şi animale/ ale căror nume nu le înţelegeam/ nici nu le «vedeam» – mai bine! –/ că aşa mi le închipuiam/ cum voiam/ Lumea-Vocabular/ era vie/ şi avea o mie/ de întrupări/ de înfiripări“ (Citeam cândva). Îmbinarea celor două planuri impun, într-o viziune proprie, consubstanţialitatea lor perpetuă, odată cu aproprierea umanului, în ceea ce se constituie, prin desfăşurarea întregului conţinut, drept veritabilă poetică a transumanvegetal-ului, lumea vegetală şi cea animală devenind, în fapt, pretexte, alibiuri pentru punerea în scenă (gândită regizoral) a exuviilor propriei vieţi – aşa cum se poate vedea în nota la poemul Tunicerii (care-i plac şi lui) cu referire directă la De rerum natura a lui Lucreţiu, notă intitulată După 20 de ani: „Despre plante şi animale/ care sunt doar învelişuri, vehicole, proiecţii/ ale minţii mele care se extinde“, sau în poemul Exuvial: „Nu sînt lepădate/ învelişurile exterioare/ ele devin interioare – asta e tot“. De aici decurge apoi, subiacent, o întreagă arie a existenţialului, pusă sub semnul: memoriei ca recuperare a vârstelor, cu straturile sale multiple şi cu circumscrierea Timpului, o supratemă în imaginarul poetic al Cărţii (vezi, între altele, poemele Pădurea şi cel rătăcit, Puterea viului şi a memoriei, Grădina cea nouă mereu, Neoten sau Fragii sălbatici); melancoliei fiinţei, infuzată în geometria şi simetria lumii ca întreg de recuperat fiinţial, precum în poemul-notă, purtând acest titlu: „Melancolia – pe o parte/ şi pe cealaltă, / Cartea plantelor (la tine suave)/ şi-a animalelor (la tine blînd)“; antinomiilor în permanenta pendulare a năruirii şi resurecţiei vieţii („Dar, sigur, totul este continuă năruire,/ continuă ofilire, acoperite însă de/ Veşnica-nflorire, Mărăcinişul şi pyracantha“), alături de un permanent domeniu al confruntării formelor vieţii (ca în Demoniul luptei); stării de rău existenţial, relevate într-un poem antologic, Întâmplare adevărată cu un porumbel, veritabilă artă poetică indusă în poemele-note, unde, sub imperfectul temporal al narativului, răul de lume şi răul lumii devin matrice a propriei fiinţe; resemnării sub năruirea bătrâneţii (admirabile prin simplitate şi francheţe fiind, în acest sens, poeme precum Bătrâneţea animalelor sau Animal mare – un distih, în fapt, acesta din urmă: „Bătrâneţea e un animal mare/ ne înghite pe fiecare“), dar şi întoarcerii, luminoase şi sub semnul candorii de recucerit, la vârsta copilăriei (ca în Vetrilică, cu refugiul „în vocea mea/ de copil“, sau ca în Nu-mi trebuie bijuterii – cu proiecţia, fascinantă, a unei Dumnezoaice învăluite în mister şi cu apelul ineluctabil la candoare: „Tu să fii precum copilul/ fericit fără să ştii. / Asta ea îţi va dori“).

Concluzionând, trebuie spus că noul volum al Simonei Popescu desfăşoară straturi poetice (şi culturale) multiple care se pretează unei interpretări ample şi nuanţate. O carte incitantă prin originalitatea demersului poetic şi al tehnicii unei scriituri aparte, incitantă însă deopotrivă prin tematică şi viziune poetică – invitând, în spaţiul poeziei, la recuperarea naturalului, firescului vieţii, sub semnul emoţiei, senzorialului (pe urmele poeticii unui William C. Williams, invocat în prolog) şi al înţelegerii misterului şi sensului vieţii sub cunoscutul îndemn voltairian, sugestie oferită, sub un aer arghezian şi cu un nedisimulat accent etic, între altele, în poemul În toate: „Tu zici că înalţi rugi la Dumnezeu/ că-L iubeşti? Supus eşti dar/ oare tu-i cercetezi marea Lucrare/ şi din cele mici făcută?/ Asta zic eu că e/ rugăciune chiar dacă nu seamănă cu/ acea rugăciune a tuturor. / În loc să ridici osanale/ mai bine cultivă-ţi grădina/ căci grădina cu mentă şi muşeţel/ e parte din El“.