IULIAN BOLDEA, VIAŢA LA EA ACASĂ

Niciuna dintre cărţile de până acum ale Angelei Martin (Privilegii, 2008, Între cuvânt şi tăcere, 2014, Ascensiuni interioare, 2016) nu ne îngăduiau să anticipăm orientarea scrisului distinsei traducătoare şi eseiste spre proză şi, mai cu seamă, spre roman. Desigur, am putea să citim recentul roman Valentina de Angela Martin (Editura Polirom, 2023) prin prisma referinţelor paratextuale de pe coperta a patra: ca o naraţiune făcută „să curgă lent, ca un fluviu bine aşezat în matcă“ (Adriana Babeţi), ca un roman „de citit şi de ţinut minte, original şi puternic, o veritabilă anatomie a supravieţuirii în timpuri potrivnice“ (Carmen Muşat), sau ca o amplă construcţie epică cu o protagonistă ce „evoluează subtil, mai întâi ca personaj feminin juvenil, enigmatic prin condiţia de vârstă şi gen, apoi ca personaj matur, coagulant, dând sens credibil şi fascinant unei spiţe de neam românesc“ (Rodica Zane). Pasionantă este încrengătura de poveşti, scene, întâmplări şi portrete pe care saga familiei Otescu o pune în joc, într-un amalgam de detalii ce recompun un univers epic dens, plauzibil, cu personaje autentice, distincte, sugestiv articulate, dispuse în două planuri narative ample, ce urmăresc existenţa lui Cezar, tânăr medic care se va căsători cu Karin la Viena şi, pe de altă parte, viaţa familiei acestuia din România. Sentimentul solitudinii e dominant, chiar în cazul lui Cezar, în ciuda perspectivelor promiţătoare ale carierei („Singurătatea leului în cuşcă este crudă, mai ales cînd cuşca se află în largul unei pajişti pe care alţi lei se hîrjonesc între ei în libertate“). Firescul personajelor, spontaneitatea lor fizică şi psihică rezultă din reprezentarea directă a unor detalii relevante, prin care se înscriu în existenţa banală, în sfera unui cotidian de o diversitate extremă, precum în cazul lui Pupili, vânzătoarea de la o tutungerie, descrisă cu disponibilitate extremă a senzaţiilor care se întreţes cu revelatorie francheţe şi savoare: „Fire veselă şi zglobie, cînd se uita o dată la tine, te vindea şi te cumpăra. Avea faţa rotundă, smeadă şi o dantură albă, perfectă pe care buzele rujate în ton cu culoarea unghiilor o dezveleau spectaculos. Era ochioasă, avea sprîncene groase, uşor îmbinate şi îşi purta părul ondulat, ridicat pe ceafă într-un coc prins cu un pieptăn de baga. Doi-trei zulufi scăpau parcă anume din întorsura molatică pentru a-i mîngîia linia gîtului. Cînd rîdea cu rîsul ei prelung, ziceai că fuma: îi ieşea rîsul rotocoale pe gură, ca un fum răguşit, pînă se risipea“. Portretul Valentinei este, la rândul lui, complex, dens, evocator, cu sugestii ale vizualului din care se desprind trăsăturile dominante, încadrate într-un lirism de atmosferă („Avusese totdeauna – contrar numelui bubuind de francheţe – un aer de fiinţă aeriană, imponderabilă, cu capul în nori. Pînă şi poalele rochiei o ştiau astfel: cînd mergea îi băteau pulpelele cu graţie, cuprinzîndu-i-le molcom pe la spate, de parcă singura lor menire era s-o ţină cu picioarele pe pămînt“).

Credibilă e, de asemenea, ambianţa lumilor descrise, cu cele trei spaţii epice relevante, pătrunzător evocate (Arad, Sînnicolau, Viena), în care tentaţia libertăţii şi reprezentările opresiunii din perioada comunismului redau tensiuni narative, opoziţii, limite, ierarhii, delimitări. Poveşti, scene şi personaje se succed într-o înşiruire epică abundentă, deşi lentă, în care se întrupează chipuri şi tipuri diverse (doamna Weis, Roji, doamna Mohor, Judith Földes, Laurian Grozescu, soţul Valentinei, familia Otescu, Strain Stoiadin, Savita, soţia lui etc.). Romanul trăieşte mai ales prin atmos­feră, prin subiectul captivant, prin maniera evocatoare în care sunt recuperate narativ comunităţi, vieţi, destine, dar şi prin fineţea analitică a încarnării unor idei, stări şi emoţii dintre cele mai subtile. Aşa sunt, de pildă, reflecţiile Valentinei despre fascinaţie, sinceritate şi voinţă: „Fascinaţia este cea care înfrumuseţează, iluminează chipurile oamenilor, cel puţin prin sinceritatea pe care sufletul le-o urcă în priviri. Aşadar, voinţa coboară precum o contragreutate, pentru ca sufletul să urce fascinaţia deodată cu sinceritatea, exact pe principiul funcţionării ascensorului“. Interesant e traseul existenţial al lui Cezar, fiul Valentinei şi al lui Laurian, redat în punctele nodale ale evoluţiei (copilărie, adolescenţă, carieră, stabilirea la Viena ca tânăr medic), în dinamica unui Bildungsroman, cu accent asupra formării intelectuale şi afective.

Vasile Popovici subliniază că avem de a face cu un „roman profund politic“ prin faptul că „întâmplările aparţin acelor ani, colorate de o puzderie de amănunte extrase din adâncul memoriei cu o remarcabilă claritate şi veridicitate, lucru evident chiar atunci când se întâmplă să nu le cunoşti din proprie experienţă“, precizându-se că „sentimentul general ce se degajă din această panoramă arădeană e de pustiire, de extincţie, deşi această dimensiune esenţială a romanului nu se exprimă prin gesturi glorioase, excesive sau eroice, ci doar din unghiul unei lumi mărunte“. Dacă prima parte a romanului (Viaţa la ea acasă) e preponderent descriptivă, fiind consacrată Valentinei, care, ne spune autoarea, a trecut „prin viaţă aproape fără amintiri“, a doua parte (Scene vieneze) se concentrează asupra destinului lui Cezar, fiul protagonistei, erou de Bildungsroman. Cele două părţi sunt separate de momentul accidentului, când eroina e lovită de un camion. Dincolo de trama aparentă, cu întâmplări şi scene credibile (criza familială, accidentul Valentinei), romanul trăieşte mai ales prin substratul său evocator, prin varietatea profilurilor epice şi prin forţa introspecţiei. Galeria de personaje este impresionantă şi detaliată, cu caractere de prim-plan şi cu profiluri episodice, după cum descrierile sunt abundente şi diverse (Ócskapiac, parcurile vieneze, inventarele unor obiecte eteroclite ş.a.), în contrast, uneori, cu fluxul narativităţii, lent, foarte lent, uneori încremenit. Carte a unei mame şi a fiului său, Valentina e un roman al senzaţiilor şi al lucrurilor evocate cu enormă voluptate descriptivă, fie că ne referim la universul casnic-gastronomic, în care se regăsesc „covrigei şi sărăţele cu chimen, portofele umplute cu carne şi ciuperci, salată de boeuf, supă de găină cu tăiţei tăiaţi subţiri ca firul de mătase, friptură cu cartofi rumeniţi la cuptor şi sos de bulion“, „colaci cu mac şi cu nucă“, fie că e vorba de scene de gen rustice, în care elementaritatea este dominantă: „Văcarul aducea întotdeauna vacile până în capătul străzii, în dreptul cimitirului celui nou, pe urmă ştiau ele singure să se oprească la casele lor. Se vedeau înaintând agale pe mijlocul drumului bâţâindu-şi capetele, cu ochii pironiţi în pământ, unele bălind şi mestecând concentrate fire de iarbă rămase pe limbă de la păscut“.

Autoarea cărţii are ştiinţa unei bune conduceri a epicului, regizând meandre şi sincope narative, precipitări şi relaxări ale tramei, într-o ţesătură textuală în care se întretaie personaje şi peisaje, întâmplări reale şi imersiuni în labirintul viselor, simetrii evocatoare şi documente de epocă, arhitectura romanescă fiind policromă şi sugestivă, căci romanul este, fără îndoială, „o frescă amplă, aşadar, cu multe episoade conturate cu fermitate şi cu multe personaje definite şi social, şi psihic“, definindu-se prin „lentoare evocativă, reflexivă şi narativă“, dar şi printr-o „«precizie» a amintirilor care te duce la faţa locului“ (Al. Cistelecan). Farmecul romanului provine mai ales din amprenta biografică, cu aluviuni ale epicului şi traume ale istoriei, cu destine banale ce populează un peisaj social neomogen, eclectic, reuşita majoră a Angelei Martin constând în modul în care surprinde scenografia unui întreg univers, cu ritmurile sale insinuante, cu rumorile mărunte, cu savoarea sa indicibilă.