IOAN CRISTESCU, MARIN SORESCU – UN VOIAJOR ERUDIT

În ultimii ani au apărut mai multe jurnale ce redau perioada de 25 de ani până la Revoluţia din ’89 şi primii ani după sau perioade scurte de doi-trei ani cum sunt cele, spre exemplu, ale Tiei Şerbănescu cu Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Ana Blandiana cu Mai mult ca trecutul. Nu putem să nu amintim pe Gabriela Adameşteanu cu Anii romantici şi multe altele, inclusiv cărţi de interviuri ample şi consistente, autobiografii etc. Perioada interbelică şi cea postbelică impun ideea de jurnal cu valenţe estetice, iar după 1990 au apărut o mulţime de volume de memorii şi jurnale.

În colecţia Opere fundamentale a Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a editat, la sfârşitul anului 2023, volumul VIII. Jurnal. Frânturi de făcut mâna, ce încheie seria Marin Sorescu. În peste 1000 de pagini cu note, comentarii, variante şi indice de nume, avem o radiografie a perioadei 1965-1994 a lumii româneşti literare, şi nu numai, prin ochii şi simţirea autorului trilogiei Setea muntelui de sare, unul dintre cei mai importanţi scriitori postbelici şi unic prin celebra serie La lilieci.

Ediţia, realizată de Mihaela Constantinescu-Podocea, preia cele 7 volume transcrise de fratele poetului, George Sorescu, în perioada 2006-2014, cu multe lacune din cauza scrisului greu de descifrat, după cum ne informează îngrijitoarea, dar şi a intervenţiei, uneori hilare, a primului editor, după cum se poate observa la o privire comparativă.

De la început, se cuvin câteva precizări. Jurnalul lui Marin Sorescu nu este al unui diarist în sensul exact al termenului, ci, mai degrabă, îmbină notaţiile aproape deloc zilnice, cu elemente biografice referitoare la călătorii, întâlniri, preocupări literare, lecturi etc., cu impresii referitoare la oameni, locuri, evenimente. E un cronicar nu foarte consecvent ce îmbină date cu poeme, adică Frânturi de făcut mâna. Jurnalul său se apropie mai mult de scrierile lui Maiorescu şi Eugen Lovinescu prin lipsa nevoii de a fi ceea ce numim jurnal intim. Frânturi intime regăsim totuşi în superbe pagini dedicate morţii sau amintirii mamei. Impresia generală este că nu prea crede în acest tip de scriere ca fiind literatură. Eugen Simion deschide volumul III din Ficţiunea jurnalului intim cu un citat tocmai din Marin Sorescu, dintr-un text din 1986, publicat în Caiete critice, şi intitulat Aceşti grefieri ai sufletului, pe care-l reluăm aici:

„De ce nu scriem în fond, noi, românii jurnale? Nu e vorba în primul rând de lenea balcanică – pitoreasca lene balcanică – cu explozia de vitalitate şi inteligenţă consumată în cafenele (acum cafenelele s-au mai rărit), cu nevoia de spectatori la marile trăiri intelectuale. Avem toate calităţile unor străluciţi grefieri ai propriului nostru suflet, în expansiune continuă, ca galaxia. Şi cu toate acestea… Civilizaţia, aşa cum se prezintă ea pe buza mileniului trei, aproape interzice jurnalul intim. Acest intim atrage curioşii. Scriitorul nu poate fi exact în jurnalul său, în primul rând, din cauza familiei şi, în al doilea rând, din cauza impiegaţilor de mişcare. Soţiile sunt curioase ca nişte impiegaţi, impiegaţii curioşi ca o soţie. Intuind aceasta, scriitorul – care, har Domnului, nu duce lipsă de intuiţie – încearcă să pareze, îşi simplifică viaţa sufletească până la Codul stării civile şi renunţă la tot ce ar putea deranja în dreapta şi în stânga. Şi, atunci, de ce să mai scrie?…“ Marin Sorescu, 1986.

Fiindcă am pomenit de Eugen Simion, seria începută cu Genurile biograficului (I-II) şi Ficţiunea jurnalului intim (I-II-III), dar şi câteva teze de doctorat devenite cărţi pe tema bioficţiunii şi palimtextului au adus o contribuţie însemnată în consolidarea unei direcţii în studiul istoriei literare şi culturale.

Nu se înscrie deci în tradiţia jurnalului intim de tip Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt etc. şi, desigur, departe de Radu Petrescu, având rezerve mari, după cum se vede, cu privire la literaturitatea acestui tip de scriere. De altfel, jurnalul nu este lucrat la sânge, cum spunea Roland Barthes, ca să devină operă, chiar autorul notând o îndoială –„dacă va fi publicat“. Date fiind condiţiile existenţei în comunism, uneori se autocenzurează şi, cel mai des, numele celor cu care se intersectează din exilul românesc sunt notate cu inţiale.

Jurnalul, sau mai bine zis cronica, debutează în 1965 cu o dare de seamă a participării la un festival de poezie în Belgia, într-o delegaţie din care mai făceau parte Radu Boureanu, Nina Cassian, Gellu Naum, Petre Solomon, Aurora Cornu. Era anul în care debutează şi are notorietate datorată volumului Singur printre poeţi.

În 1966 se pare că a uitat să scrie şi reia însemnările abia în octombrie 1967 tot despre o călătorie cu Ioan Alexandru şi Nicolae Manolescu la Universitatea din Freiburg, ocazia întâlnirii cu Heidegger. În 1968, îl găsim în Italia la Urbino, Firenze, Napoli, ca în 1969, pe 30 noiembrie, să plece la Paris unde se vede cu Eugen Ionescu, Cioran, Toma Pavel, petrece acolo Crăciunul şi revelionul, suntem în 1970, se întoarce prin Italia – Milano, Torino, notând în treacăt „(şi la Veneţia, nu-mi mai amintesc cât oi fi stat la Veneţia, la hotelul de peste pod?)“, se îndreaptă spre Belgrad, unde se întâlneşte cu soţia Vigi şi presupunem că revine în România pentru că notaţiile încep direct în 1973, 21 iunie, cu o „întâlnire cu studenţii la Freiburg“, de unde revine, după două luni, la Bucureşti. În tot acest timp, citeşte diversificat, scrie, traduce, are întâlniri cu confraţi străini, primeşte corespondenţă din România şi „observ că scrisorile îmi sunt desfăcute din greşeală“.

Este un autor pentru care călătoriile sunt necesare, fac parte din activitatea sa, din ucenicia sa, cum spune la un moment dat, pentru că prezenţa la evenimente ajută la promovarea operei şi, bineînţeles, a persoanei. Se pare că au rămas puţine locuri europene nevizitate, dar stăm bine şi la alte continente – Rusia, Coreea de Sud, SUA şi Canada, multe călătorii şi în ţară la simpozioane, lansări de carte, premiere teatrale, uită să noteze tot „Multe poezii… Foarte leneş cu jurnalul în acest an“ (p. 803). Într-adevăr, găsim multe poeme, unele ocazionale în loc de notaţii, dar şi, mai ales prin ţară, elemente lexicale necesare pentru La lilieci. Citeşte mult, uneori de plăcere, alteori pentru comentarii, de la filosofie la pre-eminescieni sau scrisorile lui Ion Ghica, îşi propune să scrie şi chiar scrie articole, interviuri, proză. Este prezent în viaţa literară românească şi internaţională, conduce revista Ramuri, are timp să meargă la teatru, la zile de naştere. Totul dă senzaţia unui timp aglomerat, dar şi de plăcere a călătoriei.

Uneori această călătorie are scopuri mărunte: în 3 noiembrie 1988 merge în Ialomiţa cu Vigi, soţia, şofer, cu Laurenţiu Ulici şi Costin Popescu pentru o întâlnire cu cititorii, însă: „Dedesuptul deplasării e pur meschin: aprovizionarea cu d-ale gurii. (în Buc. nu se mai găseşte nimic)“. Obiectivul de vizitat era celebrul combinat de porci de la Căzăneşti, Ialomiţa.

Călătoriile nu se opresc nici după 1989 – Grenoble, Moscova, Coreea de Sud, München, Rotterdam, Londra, Berlin, Canada, Zürich, iarăşi Berlin, adică „multă alergătură“, după cum notează la un moment dat. Ele au adesea şi un rezultat concret în promovarea operei – încă din 1968, trei decenii, apar în germană, italiană, engleză, maghiară, sârbă etc., multe traduceri din opera sa: antologii, piese de teatru, proze, traducătorii fiind cunoştinţe, semnalate în jurnal, întâlnite la festivaluri, conferinţe, adică în călătorii.

Sunt diverse elemente pe baza cărora un cercetător ar putea să le utilizeze pentru a completa o biografie a lui Marin Sorescu şi a vieţii literare din cei peste 25 de ani cuprinşi în volum, cu precădere pentru perioada comunistă. Avem şi bârfa literară cu picanteriile suculente, subtile constatări despre metodele securităţii, mai ales în chestiunea Meditaţiei transcedentale, şi, nu în ultimul rând, scurte şi agile opinii despre opere sau piese pe care le-a citit sau le-a vizionat.

În multele poeme din jurnal întâlnim forme clare de biografism. Chiar dacă „poezii de făcut mâna“ din „cotidianul care mănâncă eternitatea“. Poezia realului, cu demitizări specific soresciene ce duc spre persiflare, e urmărită în nuanţe şi un tip de ludic ironic şi autoironic.

Autorul jurnalului este un adevărat voiajor, adică un călător cu scop bine conturat al acţiunii sale. Fără stofă de aventurier, e interesat de prezenţa în lumea literară, de profesia sa de scriitor care observă, nu are exaltări faţă de alte locuri, se simte bine la ţară, în Băileşti, în voiaj are stări de iritare, nervozitate, critică sau apreciază lucruri mărunte, nu laudă deşănţat pentru că are o ţintă: „Osteneala pe care o faci de a vorbi o limbă, două, de-a face să treacă opera şi într-o altă limbă ori într-un context european o consider obligatorie pentru scriitorul român. Acesta, neavând în spate o lungă tradiţie şi o lungă propagandă culturală (ca englezii, francezii, americanii), trebuie să depună eforturi infinite pentru a fi recunoscut“.