Vasile Igna

Spiţa (şi acum roagă-te)

 

Şi acum roagă-te treci pe calea persuasiunii şi

convinge-te că a rămâne nu înseamnă neapărat

a exista ci dimpotrivă a te strecura ca un şarpe în

ţărâna înfocată a drumului a privi la urmele tale

şi-a despărţi lumina de strălucirile nopţii

cum ai despărţi pruncul în uterul mamei hotărându-i

culoarea seminţei ochii şi promisiunile rodului.

Şi totdeauna privind la pereţii de umbră ai casei

să vezi de lipseşte altceva în afară de umbra ta

fugind şi ea spre spărtura abia desluşită a ferestrei.

Aici nimic nu se mişcă decât însăşi mişcarea

roata ce se învârte în jurul ei precum o morişcă ce

se supune virtuţilor necunoscute ale vântului

neputinţelor lui de Orfeu coborând teleleu

cu ochii închişi treptele bolgiei mai lucioase ca

sfera aceea ce-şi caută noi rotunjimi precum

Hera Theleea în pustiul Olimpului. Lumină şi

noche oscura vorbind fiecare cu gura celuilalt

e drumul înalt pe care urcă popimea călăreţii

şi pedestrimea. Unii merg înainte alţii se

aşază pe trepte unii coboară la Vale alţii

ciocnesc pocale cu miere de viespi şi aşteaptă

lupta cea dreaptă. Şi când ajung sus se urcă

pe-un nor unde se întâlnesc cu Maldoror

cu toate măştile lui de Satan plutitor pe-o

roată cu o singură spiţă şi aceea pe jumătate

ruptă fără nici umbră de luptă.

 

Spiţa (şi chiar dacă)

 

Şi chiar dacă ar fi fost vis tot n-ar fi fost mai

mult decât un închipuit Paradis cu trecutul

şi viitorul înşirate într-o doară dintr-un poem cu

substantivele şi verbele trase pe-o roată de moară

şi cu punctele de suspensie ca trei ochi despărţiţi

de trei timpuri verbale fiecare de trei sau mai

multe ocale. Iar ca semn de mirare susurul unor

şoapte de-amor şi-ndelungă visare. Şi mai apoi să-i

vezi zburând pe cei doi ca-n Chagall pe-acelaşi

de purpură cal pe deasupra Văii ce se răsucea

mai abitir decât al Ariadnei fir care oricum nu

trebuise să fie de aur spre a-l răpune pe Minotaur.

Doar că după aceea chiar de n-a fost vis tot

rămăsese acolo dumneaei Zeea acum cu aureola

zeiţei Hygeea şi cu ochi de antracit în care se

furişaseră un colţişor de zenit şi nişte

zori pe care uneori îi mai văzuse printre gene

ca pe nişte subţirele antene ori asemenea

unor corniţe de greier şi ele cu legături incestuoase

în stele. Iar mai la sfârşit când norii acoperiseră

un ezitant asfinţit acolo în mijlocul Văii unde

apa mocnise înăbuşit a răsărit un copac cu

crengile strâmbe şi groase de care nu mai

atârnau hopliţii şi tâlharii ce aşteptaseră de bună

seamă să vină barbarii ci însăşi Ana Comnena

ce tocmai îşi pierduse tronul şi trena. Şi

schimbase sfada cu Alexiada şi porfirul cu firul

Văii făcând din umbră strălucire şi din

vis un altfel de paradis prin care se preumblă

acum o păpuşă de fum.

 

Spiţa (câtă vreme)

 

Câtă vreme vecinătatea era apărată rămăsese

în grădina de-acolo şi bustul lui Apollo o biată

copie după cel din din Olympìa pe care vecinul

poreclit Augustin Procopìa o confunda când cu

Acropole când cu Nicopole. După cum tot el

un fel de istoric de artă rebel asemăna ţâţele

Dumneaei când cu două corniţe de miel când

fiind prea senzuale cu două de lumină pocale.

Era ca şi cum Praxitele văzându-le pe ele l-ar

fi închipuit pe Hermes Trismegistós ca pe un

străbunic al lui Isus Hristos coborât iată de

pe Cale de-a dreptul la temelia Troiţei din Vale.

Pocale pocale repetă vecinul Procopia să aibă

lelea Sofia unde să pună ouăle iar când va fi

noapte fără lună să vină şi vălenii să închine nişte

daruri mai mărunte dar şi nişte zaruri neticluite

cu care să ghicească soarta celor ce sosesc stau

oleacă şi apoi pleacă făcând din vieţuire o roată

umilă şi din umilinţă o mare nedumerire.

 

Spiţa (ce cald e)

 

Ce cald e în odăile inimii ei poate e flacăra unei lămpi

ce adie lumină din altă pustie decât aceea de ceară din

margine îndepărtată de ţară. Trei surori sunt dincolo

de nori unde e deja niciunde şi în care cele trei vârste

de aur de piatră şi fier sunt şterse de creioane perverse

pe care Grădina le scoate din bătătură în ceasuri şi zile

anume când numele lor nu erau nume ci doar nişte biete

litere slabe neînstare să alcătuiască cuvinte de trei sau

mai multe silabe. Era ca şi cum s-ar fi întrupat un stol

de privighetori nu asemenea Duhului Sfânt într-un singur

cuvânt ci într-o droaie unele pentru vreme bună altele

pentru ploaie şi rareori pentru cei trei sori care apuneau

în locuri diferite anume primenite pentru căpriori ori

pentru veveriţe şi bursuci. Încotro să te duci? Înainte

n-ar fi fost prea cuminte înapoi era puhoi de spectre

care antigone care electre care prinţese învăţate a ţese

şaluri şi frânghii de mătasă care să le ţină acasă ori

chiar să le încuie în chilii abisale unde trupşoarele

domniilor sale s-ar fi făcut de iască ori de ţărână.

Acum se ţin una pe alta de mână şi din oră în oră

întind o sălbatică horă până ce aerul din odaia

cerească se face de cleştar ori dimpotrivă se face rar

foarte rar să nu-l poată respira decât Îngerul ce

locuieşte precum Merlin în sângerul de pe buza

Văii laolaltă şi deopotrivă cu liniştiţii şi hărmălăii.