DAN GULEA, IMAGINI ALE AVANGARDELOR

Capitalizarea studiilor despre avangardă din diferite reviste academice, între care un loc important îl ocupă Caietele avangardei, de sub conducerea dlui Ion Pop, este un gest firesc pentru un „cercetător de prim-plan“ – aşa cum este numit Balázs Imre József pe coperta IV de autorul primei sinteze critice despre Avangardismul românesc din literatura noastră.

Reţele avangardiste, afilieri multiple (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2023, 238 p.) este alcătuit după incursiunea în Avangarda în literatura maghiară din România (teză de doctorat din 2004, publicată în română în 2009) şi după mai multe traduceri în maghiară ale unor autori precum Gellu Naum, M. Blecher, Ilarie Voronca. Bibliografia conceptuală este de ultimă oră, pe acest fundal detaşându-se investigaţiile despre Urmuz (Balázs Imre József ne oferă, practic, un nou Urmuz, într-un „domeniu“ al cercetărilor despre avangardă, caracterizat mai degrabă de conservatorism), urmate de studii despre originile şi corespondenţele Grupului suprarealist român, de la dezbaterile de tip freudo-marxist la manifestările COBRA, legatara nordică a suprarealismului.

Capitolul „Hibridităţi textuale şi materiale în operele lui Urmuz“ porneşte de la punctul comun cu suprarealismul, o coborâre în labirint – în termeni jungieni – sau „transcrierea psihanalitică a mitului lui Tezeu“, pentru completarea dimensiunii diurne a omului cu ceea ce există „în adâncurile propriului sistem inconştient“. Omul mecanomorf pe care îl cuantificase exact Nicolae Balotă în faimoasa carte despre Urmuz are, prin Balázs Imre József, o nouă explicaţie, aceea a „confruntării cu umbra“, cheie de lectură pentru funcţionarea Nirvanei în Pâlnia şi Stamate, pentru viezurii din Ismail şi Turnavitu (care au putut fi înţeleşi printr-o interpretare freudiană, realizată la un moment dat de Corin Braga) şi pentru orice apariţie (simili)animalieră din Pagini bizare. După cercetarea întreprinsă de Carmen D. Blaga, prin care se citeşte nietzscheanismul urmuzian (2005), eseul lui Balázs Imre József aduce o evidentă noutate în exegeza unui autor care se află, totuşi, la originile avangardei noastre.

Vorbind despre „modelul suprarealismului bucureştean“ (i.e. Grupul suprarealist român, după cum este cunoscut în istoriile literare), de a publica în franceză unele texte, Balázs Imre József identifică unele similarităţi în avangarda maghiară (Mezei Árpád, Tardos Tibor); astfel, nu este întâmplătoare atenţia pe care o are asupra Grupului, mişcările şi poziţiile lui Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, D. Trost, fiind semnalate constant, în relaţie, de pildă, cu tectonica câmpurilor maghiar sau ceho(slovac).

„În drum spre utopiile suprarealiste non-oedipiene: interferenţe freudo-marxiste“ este o investigaţie a unui termen care este poate mai cunoscut prin unele reverberaţii tabloidizate din imediata contemporaneitate. Balázs Imre József îl citeşte pe Wilhelm Reich, cel care a relativizat teoriile freudiene prin analiza psihicului uman şi a organizării societăţii – motiv de conflict cu fondatorul psihanalizei, care îl va exclude din Societatea Internaţională de Psihanaliză, în 1934 – şi, de asemenea, citeşte şi bine-cunoscuta schimbare a titlului revistei suprarealiste din La révolution surréaliste în Le surrealisme au service de la révolution, de la începutul anilor ’30 ai secolului trecut. „Obiect“ de studiu: articleria viitorului suprarealist Paul Păun şi dominatele de reprezentare a adolescentului în societatea burgheză: „lanţul «proprietate privată (cu superioritatea economică a bărbatului) – căsătorie (cu virginitatea prenupţială) – criză sexuală a tineretului» nu poate fi înlăturat decât în întregime“, spunea vechiul suprarealist. Aici se află şi originea unei comparaţii între Geo Bogza şi Gherasim Luca din perspectiva „revoltei preocupărilor private şi sociale“, cu analiza faimosului „Poem ultragiant“ („Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape/ Şi mirosea foarte rău a sudoare…“) şi a unei pastişe scrise de Luca, „Sfânta împărtăşanie“, construite pe baza unui contrast social, de clasă, prin unele elemente de atmosferă erotică.

„Claude Serbanne, nod al reţelelor de comunicare suprarealiste“ prezintă activitatea unui avangardist din sudul Franţei, redactor la Cahiers du Sud, care concepe numere de revistă şi antologii cu reverberaţii internaţionale; este analizat astfel un număr din 1946, dedicat „suprarealiştilor străini“, cu Gellu Naum şi Virgil Teodorescu, alături de Arthur Lundkvist, Georges Henein, Sadi Cherkesi ş.a., autori ce provin din spaţii culturale diverse, precum România, Anglia, SUA, Polonia, Egipt sau Turcia. Antologia suprarealistă publicată la Copenhaga în 1947, în limba daneză (TVIVLENS PLAGEAAND), este realizată tot prin eforturile lui Claude Serbanne, fiind aici incluşi autori din diverse spaţii, din SUA în Japonia, dar şi membrii Grupului suprarealist român (în varianta sa oarecum extinsă, cu Brauner, Hérold, Naum, Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu – dar, se pare, fără D. Trost), Balázs Imre József insistând asupra importantului rol pe care l-a avut Serbanne în pregătirea COBRA – succesoarea suprarealismului din spaţiul nordic, nume compus prin acronimie de la locul de origine al autorilor (Copenhaga, Bruxelles, Amsterdam). Dar partea cea mai spectaculoasă este jocul pe care îl face Serbanne la revista Cahiers de Sud, inventând un poet suprarealist din Venezuela, Manuel Aguelar, inclusiv o anumită exegeză a lui, în complicitate cu un prieten; dincolo de jocul „în sine“, acţiunile internaţionale ale lui Serbanne arată felul în care, cu un termen din critica contemporană – poate insuficient explicat – se asamblează „reţelele de comunicare“. Avangarda este o lume a reţelelor – iar legătura dintre Balázs Imre József şi Emanuel Modoc, autorul unei Internaţionale a periferiilor (2020), cu subtitlul Reţeaua avangardelor din Europa Centrală şi de Est, arată o anumită viziune asupra avangardei.

Lectura principală pe care o realizează Balázs Imre József câmpurilor avangardiste (prefer, pentru exactitate, acest termen celui de reţea/ reţele) se face din perspectiva unor legături cu teza de doctorat amintită mai devreme, despre avangarda în literatura maghiară din România; se pot astfel citi capitole de strict interes, precum „Note despre prezenţa dadaismului în literatura maghiară“, „Trei episoade: Virgil Teodorescu şi câteva interferenţe româno-maghiare“, actualizări avangardiste, cu un capitol despre „Istoriile Echinoxului“ (şi literatura maghiară din paginile cunoscutei reviste estudiantine) sau despre „Neoavangarda în receptarea generaţiilor Forrás“ (numele unei colecţii a debutanţilor în literatura maghiară din România, apărută vreme de peste trei decenii, începând cu anii 1960) – de un interes special pentru poetul de limbă maghiară Balázs Imre József. Se adaugă o frumoasă confesiune, despre felul în care cercetătorul a fost „atras“ în lumea avangardei, cu diferite etape, după cum le numeşte, „metaavangardiste“, pentru a ajunge la concluzia definitorie: „Avangarda istorică a ştiut că textul nu este doar pe hârtie, în cărţi sau reviste; a ştiut că imaginea nu este doar cea înrămată şi expusă în galerii; a ştiut că individualitatea poate fi concepută şi deconstruită prin ideea de colaj; a ştiut că ideea de cultură naţională tradiţională este restrictivă faţă de realităţile stilului de viaţă modern“.