CONSTANTIN CUBLEŞAN, „AM SCRIS PE O BOBINĂ DE HÂRTIE“

Fiindcă poemul lui Robert Şerban, care se intitulează Poemul curcubeu (Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, Seria Poezie, Colecţia Prezent, 2021), cuprins într-o plachetă, cu menţiunea „un experiment“, este o lungă confesiune/mărturisire de sine a autorului, am să-mi îngădui să încep, la rândul meu, comentariul critic, tot cu o confesiune.

Am ezitat multă vreme să deschid cartea, indispus cu totul de sugestia titlului care mă trimitea la simbolul unei mişcări (hai să-i zicem aşa) LGBT, care se dezvoltă cu totul dizgraţios la noi (a unor tineri sau mai puţin tineri: gay), pentru care nutresc o aversiune funciară. Din ce motive, nu vreau să dezvolt aici subiectul. M-am mirat că prietenul meu, poetul timişorean, alunecase pe panta răului şi, în consecinţă, am pus volumul deoparte, fără să-l fi deschis. Până într-o zi când, căutând ceva prin harababura bibliotecii mele, am dat peste el (întotdeauna când cauţi ceva dai peste altceva) şi atunci mi-am spus cu hotărâre că trebuie să-l citesc. Am trecut peste scurta prefaţă, care de altfel este foarte interesantă şi merită o atenţie aparte, intrând direct în lectura propriu-zisă a poemului, pentru a constata cu satisfacţie, pe măsură ce înaintam în citirea lui, că mă aflam în faţa unei ingenioase, inocente confesiuni lirice, despre trăirile emoţionante, dar teribile ca atitudine… protestatară, ale unui adolescent ce se forma sub zodia neguroasă (ca să nu spun altfel) a epocii noastre de aur. Eroul poemului este autorul însuşi („poezia mea e autoreferenţială“). Expresia e directă, încărcătura metaforică articulată cu măsură, poezia debordând subtextual din rememorările galant-mucalite ale revelaţiei în evoluţia juvenilă ale Eu-lui poetic, acesta parcurgând înţelesurile grave ale etapelor de viaţă trăite: „iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/ şi de asta îl însoţea îndeaproape/ frigul/ amândoi soseau cam pe la 6 seara/ şi uneori întunericul nu pleca nici la 11// însă chiar dacă se căra/ în chiotul ce se auzea în cartierul Podu Gruii/ frigul mai rămânea cu noi/ şi ni se furişa în degetele de la picioare şi de la mâini/ în nasuri în genunchi în urechi (…) viaţa era mai lungă pe-atunci/ fiindcă întunericul mişcă fără putere timpul/ greu se făcea 8 seara şi mai greu 9/ 10 părea că n-o să mai ajungă la mine-n cameră/ iar 11 cobora din tavan/ o dată cu strigătele victorioase ale vecinilor din cartier“. Ar putea fi un memorial în versuri dacă nu ar fi un poem epic în toată legea, poate singurul de felul acesta la noi, în care trecutul devine biografie şi încă în viziune polemică.

Autorul ne spune că poemul este produsul unui pariu teribilist pe care îl face cu cineva (de fapt cu sine însuşi), arătându-şi capacitatea de a scrie versuri opt ore neîntrerupt, în văzul public („Pariu, fiindcă am vrut să aflu dacă sunt în stare să scriu poezie timp de opt ore, continuu“). Procedeul unei astfel de scrieri ţine de maniera avangardei, poeţii acelor ani de la începutul secolului douăzeci voiau cu orice preţ să epateze prin nonconformism, să violenteze bunul-gust al publicului căruia i se adresau. Au conceput poezie după dicteu automat, au scos cuvinte din pălărie pe care le-au aşezat sub formă de versuri, au apelat la imaginarul absurdului etc., etc., scriind pe unde apucau şi pe ce apucau, probând astfel că se poate scrie orice, oricum şi oriunde fără să se ţină seama de vreo regulă estetică, dacă cineva considera produsul lor ca fiind poezie. Din toate acestea, Robert Şerban a reţinut doar modalitatea bravadei – a scris pe un sul de hârtie tipografică în derularea lui continuă („Am scris pe o bobină de hârtie, dintre cele pe care se tipăresc ziarele /…/ Am folosit pentru fiecare vers câte-o carioca de altă culoare tocmai pentru că poezia nu e monocromă /…/ Metri de poezie“) în faţa unui public prezent la demonstraţie, amuzat: „Curioşii, familia, prietenii, cititorii de poezie au putut să vină în galerie şi să vadă ce fac. Unii şi zâmbeau, nu doar îmi zâmbeau, dovadă că au simţit, în toată desfăşurarea aceea de hârtie, care creştea metru după metru, de la o oră la alta, ironia şi autoironia“.

Ironia şi autoironia nu era doar a spectatorilor ci, mai ales, a autorului însuşi. El ne spune că a pornit să scrie fără vreun plan anume („N-am ştiut dinainte ce-o să scriu, nici măcar nu m-am gândit la ce-aş vrea să scriu“). Vă asigur că e o păcăleală. Poetul ştia foarte bine ce avea să scrie, dar pentru ca spectacolul să fie cât mai fastuos a improvizat pe-alături alte cuvinte, expresii, metafore etc., pe care mai apoi, după o vreme oarecare, le-a eliminat reţinând doar ceea ce avusese de spus şi spusese bine ambalat în cuvintele de prisos („Aproape un an nu m-am atins de sulul de hârtie, deşi i-am dat târcoale. Însă la un moment dat, când curiozitatea m-a răzbit, l-am derulat, l-am citit şi l-am transcris“). Poemul nu are aproape nimic din violenţa experimentaleor Avangardei de odinioară, deşi spiritul polemic e dominant. „Totul era la colectiv/ şi porumbul şi via şi porcii prunii orzul cireşii pădurea/ tractoarele combinele remorcile camioanele carele boii/ grâul laptele cocenii bălegarul viţeii/ bunicii le râneau îi hrăneau le puneau paie/ şi le dădeau cu biberonul în cap/ când viţeii smulgeau cu gura tetina şi laptele năvălea afară/ pe podeaua de beton a grajdului/ amestecându-se cu pişatul blândelor animale// muică s-asculţi de mumă-ta şi de tac-tu/ şi să-nveţi carte să n-ajungi ca noi/ că vezi şi tu cum ne chinuim/ e vai de zilele noastre/ ne trezim cu noaptea-n cap ca să muncim/ şi nu ne-alegem cu nimic/ muncim pentru alţii/ fir-ar al dracului de colectiv cu sufletul lui cu tot“. Se realizează o poezie a expresiei fruste, a concretului vieţii diurne, a protestului social. Experimentul poetic s-a finalizat astfel în deplinul creaţiei artistice, cu o expresie ostentativ plată. În acest sens se şi pronunţă în cuvântul introductiv, referindu-se la sine, dar şi la condiţia scriitorului român de azi: „Performance-ul meu a fost şi un protest tacit faţă de modul în care e perceput, deseori, scriitorul român: un personaj care nu face mare lucru. Da, nimeni nu mă obligă să fiu scriitor. Scriu cu şi din plăcere, cu scopul de a-mi oferi surprizele şi, poate, bucuriile pe care lucrul la un text de ficţiune le oferă. Fiindcă poezia mea e autoreferenţială, ea devine şi un instrument de cercetare a celui care sunt şi a lumii în care trăiesc“.

Poemul curcubeu al lui Robert Şerban se înscrie deplin în universul creaţiei sale lirice, cu un plus de câştig în exercitarea „scrisului de primă instanţă“. Dincolo de inspiraţia momentului se află însă ideea, gândul programat apriori, ce primeşte doar haina spontaneităţii verbale. Ceea ce i-a reuşit în totul.