ILEANA URCAN, IOPE

Mă apăsau toate. De cum mă apropiam de aleea care ducea spre blocul în care locuiam, începeam să mă neliniştesc, inima îmi bătea neregulat, simţeam un fel de silă amestecată cu refuz de a mai merge acasă.

Pereţii apartamentului, lucrurile din el, obiectele uitate sau părăsite de soţul meu mă încercuiau, se apropiau de mine ameninţător, mă îndurerau cumplit, mă sufocau. Am aruncat o parte dintre ele la container (lucru care m-a aruncat într-un alt fel de deznădejde – stare periculoasă pe care o simt cei despărţiţi de Dumnezeu, sau fără Dumnezeu, care şi-au pus toate speranţele într-un om, după cum mi-a spus părintele Alexandru la spovedanie). Apoi mi-am dat seama că această debarasare nu ajunge, că e doar una exterioară fiinţei mele, că greutatea apăsătoare, sufocantă, zăcea în mine, se condensa tot mai mult, că aici trebuia făcută curăţenie, cumva, nu ştiam cum. Lipsa soţului, a fetei mele, pereţii, mobila, locul în sine, mă înnebuneau şi-mi venea să fug. Au fost câteva nopţi (nu puţine) în care mă trezeam la două noaptea, mergeam în bucătărie, îmi făceam cafea şi fumam, gândindu-mă la ce era de făcut. Să plec undeva departe, unde să nu mă ştie nimeni. Unde să fug? La ce să fug? Omnia mea mecum porto. Gândurile şi sentimentele m-ar fi urmărit precum nişte câini feroce şi, oriunde m-ar fi prins, şi-ar fi vârât cu sălbăticie colţii în carnea mea, în oasele mele, în sângele, în inima şi în creierul meu. Câtă vreme am fost împreună, nu mi-am dat seama cât de fără preţ era prezenţa lui Dan, câtă siguranţă, iubire, ocrotire îmi oferea, deşi arareori îmi spunea că ţine la mine; energia lui afectivă se consuma între momentul în care se gândea la ceea ce voia să-mi spună şi verbalizarea în fapt… Nu. Categoric, nu ar fi trebuit să-i cer divorţul. Ca de obicei, n-am avut răbdare, n-am ştiut să-mi duc povara în spate, nu m-am priceput să prospectez viitorul, ca să văd consecinţele faptei mele. A avut dreptate când îmi spunea asta, că sunt imatură, cu toată vârsta mea. Eu n-am vrut să văd, mă credeam pricepută în a aprecia o situaţie, în a cunoaşte oamenii şi cădeam mereu în aceeaşi greşeală, nu învăţam niciodată din ceea ce mi se întâmpla. Apoi sufeream. Eu cred că „sufeream de prea mult suflet“, fără ca asta să însemne că o duceam în efuziuni siropoase. Dimpotrivă. Dar judecam situaţiile emoţional, intuitiv, mă tulburam repede ca o apă în care, dacă arunci o piatră cât de mică, mâlul fin se ridică în vălurele spre suprafaţă, tulburând-o toată…

Să ascult fragmentul Forêts paisibles din Les Indes galantes de Rameau şi să privesc marea! Întotdeauna am tânjit după mare: „La mer, toujours reconnaissance“, deşi nu ştiu să înot. Am nostalgia estetică a depărtărilor care îndeamnă la o plutire pe aripile unei singurătăţi dureroase, frumoase şi triste, dincolo de lucruri şi de oameni. Nemărginirea ei inconsistentă, unde pare că cerul şi noianul ei de ape se contopesc într-un mod reversibil, de început de lume. Această înfiorare metafizică, sublimându-se într-o indefinită dorinţă de dispariţie lentă, aşa cum se risipesc, pulverizându-se până la invizibil, stropii de apă. O metamorfoză atât de discretă având în ea ardoarea paradoxală a contopirii cu elementele, până la anulare. În urmă, nici măcar o batistă albă fluturând molatic în vânt. Reminiscenţă romantic desuetă, picturală, literară, mototolită de timp. Îmi plăcea, însă. Eu nu mă despart cu uşurinţă de amintiri, oameni, lucruri.

Vreme de câteva săptămâni am căutat pe net o casă la mare. Nu mai voiam să trăiesc în acelaşi oraş cu Dan. Nu mai doream să aflu întâmplător, sau nu, despre căsnicia lui. Mă durea prea mult şi prea adânc. Trebuia să plec. Să plec cât mai departe. Să las în urmă această despărţire. Să o ajut măcar să se estompeze. Poate că depărtarea geografică acţionează mai eficient şi mai repede asupra îndepărtării interioare de ceea te doare. Ori adânceşte suferinţa, făcându-ţi impresia că porţi mereu cu tine un mort iubit. Cum îmi era norocul.

În cele din urmă, am găsit. O casă potrivită ca mărime, cu grădină, mai izolată de altele, într-un golf. Am vândut apartamentul cu tot ceea ce era în el (afară de cărţi şi tablorile pictate de mine şi de câteva lucruşoare). Cu banii luaţi pe apartament şi cu cei pe care îi aveam de la Dan, puşi deoparte, am ales o casă şi m-am „autoexilat“ pe ţărmul mării, la Iope, căci, spune Sfântul Petru Damaschinul: „Tuturor le sunt de folos liniştea şi fuga de unele lucruri şi de anumiţi oameni. Dar mai mult celor pătimaşi şi slabi.“ Ori eu, aşa eram. Înainte de a pleca, am mai făcut o călătorie la Cluj, locul unde ne-am cunoscut. Oraşul cosmopolit mi s-a părut străin, ostil. Am urcat pe jos pe străduţele întortocheate, care duceau spre Grădina Botanică în care, cândva, ne plimbaserăm, îndrăgostiţi. De astă oară, grădina mi s-a părut banală, nu mă atrăgea prin nimic, ba chiar mă respingea. Simţeam apăsarea amintirilor, absenţa lui, întoarsă chinuitor în sufletul meu. După câteva minute, n-am mai rezistat. În oraş nu am căutat pe nimeni între prieteni sau cunoscuţi. Nu eram în stare. M-am întors acasă copleşită, împovărată şi mai mult, şi cred că mergeam aplecată, părăsind Clujul mai degrabă decât îmi propusesem. De la „întâlnire“, am lipsit şi eu, şi oraşul. Eram schimbaţi fiecare. Nu te poţi întoarce într-un loc şi să-l regăseşti acelaşi, cu atât mai mult cu cât acum din el lipsea cel care îi dădea sens. Povestea străveche cu scăldatul în râu…

Noua mea casă nu era mare, necesita câteva reparaţii la acoperiş. I l-am modificat oarecum în stil tradiţional, sau mai degrabă, monahal, am înconjurat-o cu un gard din piatră şi cărămidă pe care l-am vopsit în alb, la izomorfism cu casa. Am lărgit şi am înălţat ferestrele, completându-le cu arcade în stil romanic, am adăugat coloane terasei largi, am păstrat câteva elemente din vechiul mobilier care se afla acolo, l-am completat cu altele, tot albe, alcătuind baza cromatică. Petele de culoare ale obiectelor sau mobilelor pe care le-aş fi ales ulterior, ar fi fost în funcţie de nevoia mea interioară. Deocamdată, albul se instala cu tot pustiul meu existenţial, lipsit de identitate, cu singurătatea, cu apăsarea mea. Doar florile, liliachii, roz, albastre şi albe, se reliefau în peisajul care părea astfel mult mai larg şi oarecum diafan, dar fără căldură, sau astfel mi se părea mie.

Casa era situată destul de departe de altele (şi acest fapt a fost unul dintre motivele care m-a atras la ea), într-un golf, pe un pinten înalt, urcând în partea opusă mării, spre o pădurice de pini. În continuu foşgăiau şi lărmăzuiau tot felul de păsări marine şi mai toate zburătăceau pe deasupra casei şi a grădinii mele. Din loc în loc, se unduiau în vântul uşor pâlcuri înalte de iarbă smălţate cu flori şi pir, strălucind senzual şi luminos ca penele unui cocoş sub soarele verii. I-am spus casei mele cu aer monahal, un fel de fortăreaţă, tot Iope, adică „post de observaţie“, aflat pe ţărmul mării sub neostenitul asalt zbuciumat al valurilor înspumate, furioase adeseori. Am pus un gard din speteze de lemn, la mică distanţă unele de altele. Printre scândurile ascuţite la vârf, ca nişte lănci înfipte în pământ, se vedeau ierburile clătinate aproape continuu de briză, macii înfocaţi sub soare la vreme de vară, care coborau înroşind panta printre ierburi, până la destul de îngusta fâşie de nisip. Valurile neliniştite, cu ceva ameninţător în năvălirea lor spre mal, sunt gândurile iraţionale, pătimaşe, ispititoare, care asaltează mereu conştiinţa, explică Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru a ne feri de prăbuşirea iminentă sub asaltul simţurilor, e nevoie să asigurăm locul cu un fel de „paznic al trezviei“. Sentimentele şi dezordinea interioară îmi păreau a fi cu nepuţinţă de stăvilit din momentul în care am rămas singură. Acum valurile mării erau materializarea vizuală, concretă, a peisajului meu interior răvăşit. Logica raţiunii mele era, şi acum, ca de multe ori, lipsa de logică. Ceasornicul din turn mergea leneş şi aiurea. Intendentul responsabil cu „organizarea interioară“ a minţii mele era un lasă-mă să te las, ocupându-se de lucruri inutile, pe care apoi, din lipsă de consecvenţă, sau de pierdere a scopului, le abandona. Părea un fel de pescar în ape tulburi, care prindea în cârligul undiţei rădăcini rupte, vreo încălţare scâlciată, vreo broască râioasă care îl privea ţintă, derutată la rândul ei, mânjită de mâl.

Procedam, aşadar, după năravul firii mele. Transformam o palidă cunoaştere duhovnicească întru ortodoxie şi efortul interior de recompunere a fiinţei mele, într-un modus vivendi, proiectându-le într-un concret geografic şi afectiv! O slăbiciune tipică în ceea ce mă privea, pornind dinspre cărţi înspre realitate, dinspre estetic spre logica utilităţii lucrurilor, fiind ataşată mai mult de valorile oferite de simţuri şi abia pe urmă, după o îndelungă potrivire în gând, acestea erau sublimate ideatic, raţional. Luam de bună „ficţiunea“ în locul realităţii, sau le amestecam… Proiecţia interiorităţii mele psihice asupra lucrurilor existente le încărca de un subiectivism prea puternic. Mi-a plăcut mult sonoritatea şi semnificaţia cuvântului „Iope“, astfel încât i l-am atribuit şi casei mele, după numele cetăţii în care Apostolul Petru a avut „o vedenie“ şi după al micului oraş de la mare în care mă refugiasem. Tot intuitiv, intrasem într-un nucleu de simbolistică creştină, la care adăugasem eu însămi alte speculaţii şi semnificaţii, croite, desigur, după mintea, culoarea, imaginaţia, nevoia mea personală.

Curtea cu iarbă măruntă, tăiată în două de o alee nepietruită în faţa casei, avea în colţul din stânga, o salcie neagră, ale cărei inflorescenţe aduceau cu nişte păsări având penajul răzvrătit, cu ciocuri groase, puternice, maronii, care păreau să stea în grupuri pe ramurile arborelui şi să ciripească într-un dialog tainic; un pui de arbore-de-mătase, care în anul acela înflorise suav-diafan, cu petalele învoalte precum nişte fustiţe miniaturale de balerină, cu pliuri foarte, foarte subţiri şi câte o magnolie albă în ambele părţi ale grădinii, în apropierea gutuilor. Dar ceea ce mă fermeca mai mult din grădină era trandafirul Ierihonului, sau floarea reînvierii, o plantă din deşertul arabic, care m-a uimit prin povestea vieţii ei găsită pe net. Când traversează o perioadă mai îndelungată de vreme neprielnică, îşi pierde vivacitatea culorilor, se strânge asemeni unor fire groase de lână într-un ghem şi se lasă rostogolită de vânt, precum ciulinii Bărăganului, adăstând acolo unde pământul este umed şi prielnic, înviind într-un verde crud. Arborii dădeau spre liniştita-neliniştita mare, în care vedeam soarele cum se îmbăia însingurat şi regal, înainte să apună.

Pe terasa largă am pus o masă lungă, din lemn, la care mănânc adeseori şi scriu. E un loc din casă care îmi atenuează cumva singurătatea şi mă integrează în peisaj. Şase scaune cu spătar înalt, la care arareori se aşează cineva, un şezlong alb cu o pânză aspră, de sac, cu nişte dungi albastre, rare şi groase cam de două degete, şevaletul, un dulăpior în care ascund chiar şi privirilor mele când nu doresc să le văd, vopsele, vase şi recipiente pentru culori, pensule, cârpe şi prosoape de hârtie, ca să îmi fie la îndemână atunci când lucrez. Pe scândurile de la pridvor, puţine ghivece cu flori care înfloresc bogat şi parfumat, aşezate astfel încât să nu-mi obstrucţioneze privirile care pot hălădui până departe, pe mare. Apoi am încercat să îmi creez un ritm de viaţă aici, la Iope. Sau, mai degrabă, să mă las o vreme în voia sorţii, să mă tămăduiesc. Să înnod firele rupte ale pânzei mele existenţiale, chiar să le ţes, sau întreţes acolo unde erau găuri; dacă nu pot altfel, măcar să le cârpesc cu acul, căci mă pricep şi-mi place… Acest ritual învăţat în copilărie îmi aduce linişte…

De câţiva ani, citesc cu precădere cărţi religioase, foarte puţine de poezie sau proză. Patericul egiptean e oaza mea de linişte în fiecare seară. Nicio carte nu m-a fermecat atât prin frumuseţea şi profunzimea conţinutului ideatic şi a limbajului, precum apoftegmele sfinţilor părinţi. Imaginile care se înşiruie precum adevărate gravuri atinse de patina timpurilor care au trecut cu lumina, întunericul, nisipurile pustiei peste ele, deschid ferestre dintr-un muzeu imaginar, evocând începuturile vieţii monahale în ţinuturile aride, izolate din Nitria, Sketia, Chilii, aflate la câteva mile distanţă de Alexandria. Chilii izolate între nisipuri, sau căţărate pe munţi, destinate unei austerităţi şi jertfelnicii incredibile, închinate desăvârşirii, întru iubirea de Dumnezeu, încât ai fi tentat să spui că n-au fost niciodată parte din realitate, că ţin de o poveste. E ca şi cum, nevăzută, îi priveam pe bătrânii monahi, avvele, canonindu-se cu o smerenie negrăită, „nu o dată pentru totdeauna, ci în continuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare“, cum spunea Anania. Ascultam vorbele lor pline de învăţătură despre Dumnezeu, rugăciune, smerenie, iubire de aproape, rostite într-un limbaj expresiv, de un parfum esenţializat şi de o străvechime sacră nemaiîntâlnită în alte cărţi din aceeaşi categorie. Tăcerile bătrânilor „îmbunătăţiţi“ duhovniceşte înspre slava lui Dumnezeu, cristalizate în timp, în izolarea chiliei, ispitirile, sfaturile, eforturile întru trezvie, bunătatea, dulceaţa gândului şi a faptei, milostenia lor serafică, ajungeau până la mine. Era atâta nevinovăţie, candoare, sfinţenie, har în tot ceea ce făceau, încât i-aş fi contemplat la nesfârşit.

Nu numai această carte nespus de dragă mie, ci o mulţime altele, de factură asemănătoare sau purtătoare de cuvânt religios ortodox, mă fascinau. La un moment dat, mi-a venit în minte să încerc să scriu un roman de dragoste în care iubirea să fie extrasă din obişnuitul cotidian, să se înalţe, cumva, spre sacru. O poveste de iubire poate fi banală, dacă nu există în ea ceva deosebit, dacă nu găseşti un filon care să nu fi fost cutreierat până aproape de epuizare, cu toate experimentele tehnice ale scrisului. Îmi trebuia ceva care să smulgă personajele din realitatea clişeizată, care provoca plictisul cititorului până la căscatul cu lacrimi. Nu puteam alege ca personaj masculin un călugăr, deşi am cunoscut unul cu o fire foarte blândă, plăcută, prietenoasă, cu ochi albaştri spre cenuşiu. Era preot. Deşi nu îmi este duhovnic, am povestit multe şi mi-a dat sfaturi. Îmi adusese la un moment dat flori (orhidee galbene şi mov, cu irişi albaştri şi flori mărunte, albe. Chiar le-am fotografiat şi le am pe mobil). M-a îmbrăţişat cu o căldură care spunea mai mult de atât. Dacă l-aş fi văzut mai des atunci… Cred că o să-i scriu pe messenger maicii stareţe, care îi este soră bună, să mă găzduiască într-o odăiţă a mănăstirii, măcar câteva zile, să-mi primenesc starea sufletească.

Ştiam că un roman de dragoste se scria greu, că riscai să te împotmoleşti în mâlul comun, să te îneci în sucul dulceag şi leşios al unui roman stupid. Merita să încerc însă. Dacă nu reuşeam să-l duc până la capăt, sau dacă înţelegeam că am eşuat, rămânea în faza de manuscris. Măcar încercam. Era „rucodelia“ mea. Mi-am bătut capul zile şi nopţi cum aş putea crea o astfel de poveste. Întotdeauna, înainte de a mă apuca de scris la o nouă carte, fac tot felul de lucruri prin care să-mi exersez mintea, s-o scot din lâncezeala zilelor: citesc anumite cărţi care mă conduc intuitiv spre ceva care să aibă o anumită legătură cu ceea ce voi scrie, fac traduceri din limba latină, citesc pagini la întâmplare din dicţionarul românesc, englez sau latin, acele cuvinte sau expresii a căror sonoritate îmi spune ceva, memorez chiar, atunci când îmi place o anumită expresie. Acum am citit tot felul de prostii pe facebook, am răscolit în minte şi pe google, am răsfoit cărţi… Pe mobil mi-a atras atenţia chipul unui călugăr tânăr. Brunet, cu plete unduioase, negre, ce se revărsau peste vestmânt, încadrând un chip feciorelnic, veşnic zâmbitor, dând învăţături despre mântuire… Era prea atrăgător, încât părea întruchiparea ispitei pentru femei, dar nu vedeam cum aş fi putut complica lucrurile, încât să fac din el un personaj credibil…

Mergând de obicei la biserică, în zilele de sărbătoare şi duminicile, într-una din zile, după Liturghia de duminică, mi-am continuat plimbarea înainte să ajung acasă. Era amiaza, marea sclipea în legănarea ei liniştită, o veveriţă s-a oprit în calea mea pe aleea cu iarbă, plopi şi chiparoşi de pe ţărm şi m-a privit, apoi a zbughit-o înapoi printre copacii bătrâni ai parcului. M-am aşezat pe o bancă şi mi-am aprins o ţigară. Încercam să-mi liniştesc tulburarea pricinuită de predica părintelui Alexandru. Fusese plină de nobleţe şi generozitate, literară în structura şi formularea ei. Nu numai pilda adăugată de el spre cucerirea sufletului enoriaşilor întru iubirea aproapelui, mai sărman şi mai apăsat decât noi, dar maniera în care a interpretat-o, jucat-o, oarecum ca un actor, în faţa uşilor împărăteşti, limbajul fluent, fără nicio ezitare, cuvintele scânteietoare, bine alese, dezinvoltura rostirii lor, m-au tulburat.

Marea. Mereu marea cu zbaterea ei. Într-un aforism chinezesc se spune că un copac ar vrea să stea liniştit, dar vântul nu îl lasă, marea ar vrea să se odihnească, dar vântul o tulbură. Atunci am înţeles. Îmi voi lua ca prototip pentru romanul meu pe cel care îmi mişcase până la tulburare mintea şi trăirea sufletească, precum vântul o făcea de-a pururi cu elementele naturii.

(Fragment din romanul Iope, în curs de elaborare)