IONEL BUŞE, CIORAN SAU DESPRE „DEGUSTAREA“ MORŢII

„Trăiesc într-o perioadă care-mi inspiră teamă, pentru că mă domină cu o rigoare mai severă decât aceea pe care eu o posed.“ (Ispita de-a exista)

„Nu am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele.“ (Sfârtecare)

Prin degustarea morţii, Cioran îşi exprimă dezgustul faţă de secolul său. Termenul de „degustare“, din franceză (Littré, 1880) înseamnă „actul de a aprecia prin simţuri calităţile plăcute ale oricărei sub- stanţe“. Dacă vrem să „degustăm moartea“ ne imaginăm că este o „substanţă oarecare“, lichidă sau solidă. Există substanţe care provoacă dezgust, amărăciune. Şi Cioran ştie foarte bine acest lucru (Silogismele amărăciunii). Sunt substanţe ale vieţii. Pentru Cioran, moartea este şi ea o substanţă, una „apreciată“ de simţuri. Dacă moartea şi viaţa se opun, de unde vine această dragoste pentru moarte şi dezgustul pentru viaţă? De unde vine această viaţă din negaţia vieţii? Din istoria unui psihic care frizează patologicul? Dintr-o istorie maladivă, trăită de Cioran însuşi?

În orice caz, angoasa unui secol, cu violenţa şi catastrofele ei trăite apocaliptic, nu este deloc străină de agonia metafizicii negative a lui Cioran. O epocă este reflectată într-un gânditor, un artist etc., la fel cum gânditorul şi artistul pot exprima, în maniera lor, muşcătura profundă, înspăimântătoare, a secolului. Pentru Cioran, anxietatea este muşcătura timpului, iar el a trăit suferinţa acestei muşcături. A trăit-o organic ca şi cum ea s-ar fi născut din sângele lui. Iar această anxietate, aproape fiziologică, s-a transformat într-o permanentă degustare a morţii.

Refuzând conceptele şi ideile metafizicii, inutili salvatori ai secolului său, Cioran cade în sine pentru a experimenta moartea. Mai mult ca niciodată, moartea se dovedeşte a fi problema sau tema teatrului lumii vremii sale, dar şi a lui ca personaj (actor, regizor şi spectator în acelaşi timp) al acestui teatru. E o problemă metamorfozată în gustul permanent al prăpastiei.

Suntem morţi înainte de a muri, dar avantajul nostru este că nu ştim. Cioran regretă această inocenţă a sufletului. El ştie că moartea este mereu acolo, în interior, pentru că îi simte gustul.

Care este „gustul“ morţii? Din multitudinea de „morţi“ ale literaturii universale, a esteticii decadente de la sfârşitul secolului XIX şi a secolului XX (Hugo von Hofmannsthal – Moartea lui Tiţian, Thomas Mann – Moartea la Veneţia sau Marcel Proust – „Moartea lui Bergotte“ din volumul Prizoniera: În căutarea timpului pierdut), am ales-o pe ultima, „Moartea lui Bergotte“, pentru a coborî în viscerele estetice ale „morţii“ lui Cioran.

Proust relatează în Prizioniera moartea unuia dintre personajele sale, scriitorul Bergotte, care, potrivit criticii, ar fi dublul său. Povestea este inspirată dintr-un accident al autorului care, vizitând cu un prieten o expoziţie de pictură a maeştrilor olandezi, a avut un atac de uremie. Foarte marcat, Proust se întoarce acasă şi scrie un fragment despre moartea personajului său preferat, scriitorul Bergotte, unde el îşi condensează viziunea asupra artei, dar şi asupra morţii. Înainte de a muri, în faţa unui tablou de Vermeer, Vue de Delft, Bergotte remarcă dezgustat uscăciunea şi inutilitatea unei arte atât de false precum pictura. La un moment dat, însă, el „îşi fixează privirea, ca un copil, pe un fluture galben pe care vrea să-l prindă, pe mica, dar preţioasa bucată de perete“ (Marcel Proust, Petit pan de mur jaune, Paris, Editions Minos-La Différence, 2008, p. 54.). Culoarea galbenă a acestei mici suprafeţe a peretelui din tabloul Vue de Delft îi aminteşte de viaţa reală a artistului şi, în acelaşi timp, de uscăciunea vieţii sale de scriitor. Majoritatea interpreţilor lui Proust văd în această revelaţie, înainte de moarte, sensul artei şi al creaţiei. Viaţa irosită a scriitorului Bergotte este salvată, în ultimul moment, de lumina micului frgment de perete galben, care pare a fi mica sa parte de transcendenţă. Poate că ea vrea să spună ceva ce presupune o anumită luciditate, dar nesesizabilă de către autorul însuşi. Culoarea galbenă a acestei mici bucăţi de perete provine din interiorul scriitorului. Ea este, în principal, rezultatul dezgustului pentru cărţile sale seci, a ceea ce el a trăit. Este culoarea morţii, dar Bergotte nu o ştie. Mai mult, el este chiar optimist: consideră că e vorba de o simplă indigestie. Adică vrea să-şi păstreze viaţa, însă, în mod inconştient, viaţa lui ratată. Optimismul acesta îi devine inutil. Şi totuşi… La moartea personajului său, Bergotte, Proust se întreabă: „Mort pentru totdeauna? Cine poate spune?“. Şi, cu un aer de fineţe, scrie că „ideea că Bergotte nu e mort pentru totdeauna nu este improbabilă“ (Marcel Proust, op. cit., p. 56-57).

Cioran însuşi vorbeşte despre câteva experienţe personale cu privire la moarte. Una dintre acestea este „Noaptea la Talamanca“. Chiar dacă nu e vorba aici de o psihologie a cuvintelor, încercăm să descoperim printr-un fel de psiho-critică unele aspecte ale experienţei sale. În acest sens, putem considera faptul că materialitatea morţii lui Cioran nu implică nicio transcendenţă. Ipohondria, anxietatea lui permanentă, singurătatea exprimă o stare materială a sufletului. Există multe persoane care se sinucid. De ce vor să se sinucidă oamenii? Este viaţa cea care le face răul? Experienţa personală a morţii, tentaţia de a te sinucide vin întotdeauna ca dezgust, ca indigestie existenţială. În comparaţie cu „indigestia optimistă“ a lui Bergotte în faţa picturii lui Vermeer, care este de fapt o iluzie, indigestia suicidală a lui Cioran, care îl duce într-o noapte de insomnie pe stâncile abrupte ale mării de la Talamanca, îl salvează de la moarte. Iată ce noteză el în Carnet: „Pe la ora trei sau patru, m-am sculat brusc şi m-am dus pe stâncile abrupte ce domină marea cu gândul s-o isprăvesc. Eram în pijama, cu un impermeabil negru pe deasupra; am rămas pe stânci mai multe ceasuri, până când lumina a venit să-mi alunge gândurile negre. Însă, chiar înainte de răsăritul soarelui, frumuseţea peisajului, agavele de pe drum, zgomotul valurilor, cerul, totul mi s-au părut atât de frumos încât proiectul meu mi s-a părut neavenit şi în tot cazul pripit“ (Cioran, Caiete 1957-1972, trad. de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Bucureşti, Humanitas, 2016, p. 395).

Cioran nu moare, chiar dacă degustă moartea. Toate stările sale sufleteşti adânci fac parte din regimul gustului morţii. Indigestia vieţii cu dezgustul ei îi dezvăluie gustul permanent al morţii. El nu moare pentru că e deja mort prin condiţia de muritor. El degustă substanţa universală a morţii, pentru care viaţa este doar un fragment exotic şi relativ. El trăieşte moartea prin toţi porii, prin toate simţurile. Pentru el, moartea nu este o construcţie metafizică. Simţurile lui sunt mai aproape de materie decât raţiunea de transcendenţa spirituală. Poate că moartea este la fel de indigestă ca viaţa, deoarece te transformă în ea însăşi. Dar Cioran doar o degustă, nu o „înghite“. El se confruntă cu moartea ca un luptător cu egalul său. Îşi îmblânzeşte propria moarte şi „flirtează“ cu ea la Talamanca sau aiurea. Lumina galbenă care-i opreşte sinuciderea este lumina morţii îmblânzite cu care fiinţele umane au o relaţie ontică de la naştere.

A degusta moartea devine, astfel, legătura dintre materialitatea rece absolută a morţii universale (inodoră, incoloră, fără gust) şi materialitatea relativă şi caldă a vieţii. În cadrul acestei „alchimii psihice“, între moarte şi viaţă, gânditorul îşi caută echilibrul interior prin scris. Scrierea sa nu are o dimensiune soteriologică, în sens metafizic. Mai presus de toate, ea are un rol terapeutic. Întregul secol are nevoie de terapie! Dacă terapia prin cuvinte este aici o soteriologie, ea poate fi înţeleasă ca o estetică a morţii, dar în sensul original al lui aisthesis, care ne duce la gustul lucrurilor însele. Iar lucrurile însele aparţin unei Fiinţe îngheţate, Fiinţei fără Fiinţă, Neantului, care este dincolo de bine şi de rău. Cioran coboară astfel, ca Ghilgameş, în apele morţii, însă, spre deosebire de acesta, el nu este un erou şi nu caută nemurirea, ci partea sa umană de muritor.