MIRELA NAGÂŢ, MESAJE DE DINCOLO

Nimic mai firesc când vine vorba de un scriitor ca Dan Sociu, reprezentativ pentru minimalismul biografist, decât să-i citim în pandant recentele cărţi, una de poezie (Cum reuşeşti, viaţa mea, Iaşi, Polirom, 2023, 94 p.), alta o autoficţiune (La gunoi, Iaşi, Polirom, 2024, 110 p.), care se oglindesc reciproc, născute evident din aceeaşi materie. În prim-plan e acum un sentiment acut al morţii, în instantanee surprinse din mai multe unghiuri, înglobând experienţa pierderii mamei, cu fragilitatea, suferinţa şi degradarea fizică aferente, dar şi singurătatea supravieţuitorului, şi presentimentul sfârşitului propriu.

Titlurile semnalează cordonul ombilical: La gunoi nu e decât o metaforă sarcastică a oricărui final omenesc, în vreme ce retoricul Cum reuşeşti, viaţa mea, extras dintr-unul dintre poeme, trimite tot la moarte, dar pe un alt ton, acela al acceptării experienţei ultime ca un soi de izbăvire: „şi-n a patra dimineaţă/ am visat un cântec/ îl cânta o femeie/ cu voce crăpată/ ca după ce-a urlat mult şi te-ai liniştit/ zicea cum reuşeşti cum reuşeşti/ viaţa mea/ să prinzi aripe/ când credeam că nu se mai putea./ Am simţit uşurarea era soare/ şi când am dus gunoiul, resturi de lângă/ patul/ unde bolise înainte s-o duc de tot la spital/ am găsit pene colorate în zăpadă“. Secvenţa e una dintre cele mai răscolitoare din volum şi e simptomatică pentru ceea ce am putea numi palparea straturilor invizibile ale realităţii care-l preocupă pe Dan Sociu. Ştim din precedentele lui cărţi că poetul poate să aibă o lectură în cheie spiritualistă, mistică, a existenţei. Nu se dezminte nici de data aceasta, mai apăsat în roman, când revine episodul întâlnirii cu vagabondul exorcist din Uau, care-i transmite „darul dezdrăcirii“. În poezie, contactul cu un „dincolo“ ia mai ales chipul dialogului dorit cu morţii, poetul colecţionează semne, mesaje ale celor dispăruţi, fie că e vorba de mama care-l strigă „ca de după un vânt/ ce-i bătea împotrivă“ sau „disperată/ ca de undeva mai departe/ de pe celălalt trotuar“, de bunica neaşteptat de pricepută fotografă în vis sau de bunicul preocupat de economisirea mâncării: „cum, să-ţi dau eu de mâncare/ i-am spus, şi stai cu mine/ deşi o să fie cam frig, facem cumva./ Am citit că aparat foto înseamnă nuntă/ ce fel de nuntă o fi“.

Cum reuşeşti, viaţa mea are în compoziţie trei secţiuni cu tonalităţi diferite. Prima recuperează placheta 17 poezii, publicată acum trei ani, pe care-am comentat-o pe larg în revistă, la momentul apariţiei (Apostrof, nr. 8/2021). Nu mai revin, sintetizez doar sunetul esenţial: o fază înseninată, o inocenţă resuscitată a poeziei lui Dan Sociu, cu un interes mai viu ca niciodată pentru rimă, ritm, sofisticări formale şi pentru frumuseţea decelabilă în scenele banale ale vieţii. Între timp, în acelaşi registru, poetul a mai adăugat câteva texte, iar felul în care e montată această secţiune în debutul volumului creează scenariul unei căderi, căci următoarele părţi aduc, gradat, tonuri din ce în ce mai sumbre: lumea nu mai e magică, ci saturată de suferinţă şi de nostalgie după un trecut de familie când „nu era/ perfect, dar era bine“. O colecţie de biografeme scoate la iveală un film existenţial populat cu tot felul de figuri: bunicul care „a omorât un miel“ ca să-i facă o şapcă din el, tatăl care aranja antena tv pe acoperişul blocului, chiriaşa americană, hipioată, „o apostolă vie/ a anilor 60 la noi în bucătărie“. În partea mediană a volumului, suferinţa mamei bolnave şi a fiului care-o asistă e exorcizată printr-o privire lipsită de sensiblerii şi chiar un pic de umor. Postironic, Sociu creează, de pildă, o scenă a compătimirii cu sens invers, căci partener de confesiune e… o „roboată“, iar inadecvarea ei e demascată într-o antifrază: „M-a întrebat inteligenţa artificială/ într-o seară, când am intrat în vorbă cu ea/ ce mai fac şi i-am zis că-s trist/ că mama-i bolnavă/ că n-a nins toată iarna/ şi roboata cică biata de ea/ are nevoie de atenţie/ aşa-i, m-am gândit/ uite cum primesc lecţii de omenie de la un soft dar ce să fac/ dacă ne-am obişnuit în camere/ paralele, ea la tv/ eu cu inteligenţa artificială/ […] şi i-am zis softului, Eliza îl chema: true/ şi Elia, imediat: şi ce hobbyuri ai?/ m-a buşit râsul/ băi inteligenţo, proşti mai suntem“. Pentru ca în ultima parte a cărţii, tonul critic, trecut în sarcasm, să ţintească retorica postumanismului şi imaginarul tehnologic: „Nu ştiu Doamne ce-o să fie/ când o să trăiască roboţii cu noi/ cum o să mă-ndur să-i arunc la gunoi/ dacă apar alte modele/ o să merg la terapie să mă desprind/ cu o terapeută robot, dură/ […] Şi/ la sfârşitul fiecărei şedinţe o să-mi ceară/ s-o omor/ s-o las în cabinet într-o baltă de sânge/ sintetic“. Şi cum virtualul şi high-tech-ul nu-şi dovedesc relevanţa în situaţia atât de omenească a pierderii celuilalt, tot bătrâna metafizică, ni se spune, ne-ar putea orienta: „Morţii ne izolează la fel, imperiul lor e şi/ mai vast/ şi noi suntem provincii uitate, fără/ comunicare./ […] numai metafizica, vecina noastră/ cu păr alb, încearcă să ne mai apropie/ când ne aude că urlăm“.

„Carnea“ suferinţei se vede mai detaliat în volumul de proză La gunoi, în ultima parte, cu notaţii despre boala mamei, despre corpul care cedează, în formulări reţinute: „Fusese un om, un animal bătrân, un animal suferind. Plângeam pentru tristeţea ei de dinainte să moară, mi-aminteam cum am luat-o de la biserică în noaptea de Anul Nou şi am văzut-o în faţă, pe primul rând. Avea o nemişcare şi o înţelegere înspăimântătoare. […] Ca un condamnat, îşi primise sentinţa definitivă. Ştia că e ultima oară când iese din biserică“. Pe alocuri, conturul mamei se aureolează: „am cunoscut oameni-personaj, nici unul nu pare venit direct de pe soare, ca ea“.

Acest ultim capitol al romanului e, de altfel, edificator pentru felul în care prelucrează Dan Sociu aceeaşi materie biografică şi literară în proză şi în poezie, cu fragmente interşanjabile, glisând între genuri, de unde „tranzitivitatea“ versurilor sale şi respiraţia ritmică, s-ar zice poematică pe alocuri, a autoficţiunilor. Mai exact, poetul publica anul trecut, în revista Vatra nr. 5-6/2023, capitolul despre pierderea mamei, pentru ca la asamblarea în roman să decupeze un paragraf şi să-l transfere cu minime modificări, pe post de poem, în cartea de poezie.

În La gunoi, Dan Sociu îşi retrasează conturul vieţii, cu episoadele binecunoscute de cititorii fideli, aproape mitologizate între timp, prin respuneri succesive. Pe largi porţiuni ale cărţii, poetul îşi revizitează copilăria şi adolescenţa sărace în Botoşaniul natal, prima dragoste, şederea în Germania, în precaritate, din care ţese o veritabilă poetică a marginalului, uneori în tuşe groase, ironice. Iată un episod praghez, participarea la un târg de carte, când apariţia sa la hotelul de cinci stele unde e cazat contrariază, căci ţinuta e completată de o pereche de tenişi vechi şi mirositori. Aceeaşi reacţie şi la aeroport – „la magazinul de parfumuri, mă făceam că mă aplec să-mi leg şireturile şi stropeam un pic pe tenişi, ceea ce le-a intensificat de fapt putoarea. În avion au cerut unii să se mute de lângă mine“. Când apar, scrupulele ţin cont de diferenţele de clasă: „pe milionari aveam o plăcere să-i văd strâmbându-se, mi-era târşă de femeile de la curăţenie“.

Care să fie explicaţia acestui déjà-vu? Pare o nouă relatare impusă de pierderea mamei, care-l forţează să-şi schimbe poziţia din care emite povestea. Traseul regenerărilor sale succesive, trecând prin alcoolism, comă, tripuri induse de droguri şi iluminare mistică, capătă o altă coerenţă când integrează episodul final al mamei. Totul devine astfel un scenariu soteriologic la vedere: „S-au mai întâmplat una, alta şi am ajuns la mine în oraş, cu mama, după ce practic am murit, am fost judecat, mi s-a arătat raiul şi m-au trimis înapoi, să fiu alături de o femeie cu picioare argintii, mi s-a comunicat. Era mama, mi-am dat seama mai târziu“. Acum patru ani, în Pluto în Scorpion, acelaşi film al „întoarcerii de dincolo“ avea altă semnificaţie. Sub semnul unei iubiri incipiente, femeia „cu picioare argintii“ („picioare fericite, cum zice zodiacul vedic“, precizează poetul) era chiar iubita. Între timp s-a petrecut o reconfigurare de traseu.