IULIAN BOLDEA, DESPRE TĂCERI ŞI PLECĂRI

Licenţiată în teologie şi în filologie, cu un master în etnologie şi folclor, Hanna Bota este doctor în antropologie culturală. A publicat mai multe volume de poezie (Candidaţi pentru ploaia târzie, Dincolo de sine, Ultimele poeme închipuite ale lui V.V. în transcriere imaginară de…, Elogiul pietrei, Jurnalul unui nabi, Poeme pentru Yerutonga, Omul şi piatra, Poeme hindice), dar şi cărţi de proză (Tabla de şah, Maria din Magdala, Cronicile memoriei, Dansând pe Gange). Insolit şi fascinant este Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, mărturia unei „călătorii extraordinare“ (Cornel Ungureanu) în care curiozitatea antropologică, nevoia de cunoaştere şi descoperire sunt resorturi ale unui jurnal de călătorie inedit, ţesut din reverii lirice şi decupaje ale unei narativităţi eseistice. Hanna Bota ezită, astfel, „între poezie, proză şi eseu, cu rezultate remarcabile de fiecare dată şi cu aceeaşi privire împărţită între scrutarea metodică, pedantă a celorlalţi şi sondarea propriilor necunoscute“ (Irina Petraş).

În recentul roman, Trei femei, cu mine, patru (Cartea Românească, 2023), autoarea explorează meandrele sufletului feminin, paradoxurile unei afectivităţi tumultuoase, într-un roman cu structură multietajată, cu straturi suprapuse de semnificaţii şi simboluri, din care se clădeşte un univers ficţional complex, o poveste exemplară a vieţii şi a morţii, a istoriei şi călătoriilor fascinante, într-o înfiorare a destinului care ni se arată pe măsură ce se sedimentează în carte şi în spiritul nostru, al cititorilor. Cu structură echilibrată şi scriitură mobilă, romanul este alcătuit dintr-un Prolog, trei părţi (Sub semnul tăcerii, Sub semnul plecării, Sub semnul hipnozei) şi un Epilog, constituindu-se ca o naraţiune exemplară a unei familii dintr-un sat transilvănean şi ca roman al scrierii unui roman, completat cu inserturi diaristice (un jurnal de sanatoriu), în partea a treia. Personaj al propriei cărţi, prozatoarea pregăteşte un nou roman, Trei femei, cronică a istoriei unui neam, fiind o persoană care alege „cărţile şi ideile în locul oamenilor şi al lucrurilor practice“, remarcându-se prin preferinţa pentru lumea imaginarului, a ficţiunii, a unor spaţii narative compensatorii, chiar dacă romanul nu e despre propria experienţă identitară, ci despre trei femei din generaţii diferite (Flora, Ilona şi Haloma). Prologul redă, la persoana întâi singular, situaţia de criză ontologică ce o marchează pe Hanna, autoarea cărţii, o naraţiune exemplară cu rădăcini într-un trecut cu arome mitice. Naraţiunea la persoana a treia din Cartea întâi, este aşezată „sub semnul tăcerii“, dispariţia mamei fiind un pretext pentru intrarea în scenă a eroilor care îşi trădează originea transilvană prin limbaj, statut multicultural, onomastică. Este revelat aici, prin intermediul unor personaje complexe, tensionate, spectacolul Istoriei, al destinelor şi al unor familii percepute prin intermediul generaţiilor suprapuse, al evenimentelor şi evocărilor ce ne transpun în ordinea unei cronologii afective, reflectând o perspectivă interiorizată, reflexivă, cu figuri ale unor eroi reprezentativi (Flora, Margareta, Pişta şi Şoni). În cartea a doua, Sub semnul plecării, evenimentele sunt redate de vocea Ilonei, fiica Florei, depozitară a unei memorii bogate, prin care trecutul şi prezentul se intersectează necontenit, figura sa fiind marcată de imaginea mitică a drumului şi de nostalgia plecării. Cea de a treia parte are un caracter experimental mai pronunţat, epicul fiind condensat în alambicul unei afectivităţi anamnetice, într-un jurnal cu aspect terapeutic, acela al Halomei, în care sunt înregistrate şedinţe de hipnoză, refulări şi regresiuni în străfundurile eului şi ale trecutului. Povestea celor trei femei este, aşadar, în acest roman, pretext pentru reconstituirea traiectoriei unei familii de-a lungul generaţiilor.

Referindu-se la acest roman, Răzvan Voncu subliniază filiaţii epice, afinităţi elective şi particularităţi relevante: „Proza Hannei Bota are în comun cu cea mai veche, a marilor noştri moralişti clasici (Galaction, Agârbiceanu), arta de a înfăţişa cazuri morale fără a ţine discursuri moralizatoare, iar cu cea a aşa-zişilor «minimalişti» contemporani, ştiinţa de a nu se pierde în digresiuni şi detalii inutile. Faţă de aceştia din urmă însă, romanul Hannei Bota prezintă o diferenţă fundamentală: are o poveste importantă de transmis, are ceva de spus şi nu e doar un pretext pentru a epata publicul diletant“. Relevanţa celor trei segmente care alcătuiesc „povestea“ expun tonalitatea unei narativităţi evocatoare, învăluitoare şi dense, care stă sub semnul tăcerii, al plecării şi al hipnozei. Romanul Hannei Bota este, astfel, o cronică de familie, dar şi cronica unei istorii tulburate, în care reprezentările epice conţin dualităţi, ambiguităţi şi dedublări cu irizări etice: „Mă pot observa cu detaşare, de parcă ar fi două Hanne într-un corp: una priveşte rece şi impasibilă, trecând în revistă stările şi emoţiile, cealaltă Hanna suferă şi tremură de frică, e prăbuşită. Care dintre ele sunt eu? Care are nevoie de schimbare? Care este cea afectată de poveste? Şi care e povestea? Că doar nu s-a derulat în trei zile. Iar înainte de astea trei zile eram fericită; dincolo de problemele şi întâmplările inerente vieţii, nu simţeam greul existenţei. Cum poate să mă doboare ceva ce nu există? Sau o fi existat de mai demult, dar m-am obişnuit cu umbra, devenise parte a existenţei şi nu mă delimitam de ea ca s-o observ? O poveste care a crescut cât să mă înghită?“.

Statutul protagoniştilor (mama, sora, nepoata) relevă cele trei posibile chei de lectură (tăcere-tradiţie, plecare-emigrare, hipnoză-lumea de „dincolo de trecere“) ale unui roman provocator, articulat din multiple perspective, structurat cu naturaleţe şi forţă a epicului. Stilul însuşi al cărţii este predominant neutru, scuturat de ornamente, marcat de o economie a figurilor de stil, prin care se generează o imagine revelatoare a epocii, a trecutului şi a derulării generaţiilor, a condiţiei femeii, a statutului ei în context social-istoric. Istorie a unei familii, a unei epoci şi a unor figuri feminine relevante, Trei femei, cu mine, patru se distinge, dincolo de ţinuta sa autobiografică, printr-un substrat al eticului feminităţii şi al eticii scrisului, plasate, ambele, în siajul rescrierii marilor teme ale literaturii dintotdeauna (viaţa, timpul, istoria, moartea, iubirea), surprinse prin jocul necontenit al fiinţei cu trecutul şi cu ceilalţi. Vocaţia reconstituirii unui timp care nu mai este, redistribuirea episoadelor în funcţie de perspectiva afectivităţii orientează secvenţe ale timpului şi fragmente de memorie în jurul unor destine conturate cu precizie şi forţă evocatoare, destine ce transcend banalul cotidian prin inserarea lor într-un orizont al simbolicului recuperator. Din acest joc al prezentului cu trecutul, al aparenţelor şi al esenţelor se naşte sentimentul apartenenţei şi al genealogiilor, al generaţiilor şi evenimentelor care se regăsesc în ţesătura naraţiunii ca într-un palimpsest transparent, evocator, fragil al istoriilor şi trăirilor, al limitelor şi cuvintelor spuse sau nespuse. Romanul Hannei Bota poate fi privit şi ca o configuraţie narativă arborescentă, în care se intersectează aşteptări şi iluzii, prezumţii de adevăr şi amăgiri, proiecţii ale imaginarului şi irizări ale memoriei, toate fixate în filigranul adevărului vieţii, fluid şi revelator, născut din meandrele unei călătorii în lumea fără de sfârşit a istoriei, a trecutului şi a visului, în care se întrepătrund fără încetare figuri, destine şi întâmplări evocatoare, fiecare cu sunetul său încifrat în vini, răscumpărări şi mântuiri.