MIRELA NAGÂŢ, CICLUL VIEŢII

Două sunt atuurile noului roman al Mariei Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (Bucureşti, Nemira, 2023, 94 p.): impune prin personajul principal, cvadragenara Elena/ Leia, librăreasă, pasionată de poezie, o figură feminină aparte, pregnantă, şi tratează cu subtilitate unul dintre episoadele dureroase ale vârstei adulte, acela în care ne acompaniem părinţii în intervalul de dinaintea sfârşitului, în declinul adus de bătrâneţe şi boală. (Aceeaşi temă iriga diferit şi romanul lui Mihai Radu, Repetiţie pentru o lume mai bună, comentat deja în paginile revistei). Povestea e plasată pe fondul pandemiei de Covid, când Leia asistă neputincioasă la moartea mamei, spitalizată iniţial pentru tromboză, contaminată ulterior cu noul coronavirus, încât ceea ce părea o internare accidentală devine un veritabil drum thanatic.

Pe fond, autoarea e interesată de resorturile familiale, de-a lungul mai multor generaţii, şi vedem cum o a treia eroină, adolescenta Ioana, e antrenată în acest şir feminin, bunică – mamă – fiică. Relaţiile sunt dificile, bruiate de limbaje şi coduri de mentalitate diferite, distanţele sunt considerabile între femeia forte care fusese bunica, perpetuând un pattern ancestral („eu nu-mi vedeam capu’ de treburi. Să vă fac de mâncare, să vă spăl, să vă calc“), fiica inhibată de modelul matern şi nepoata, detaşată, cu un ideal difuz al libertăţii personale. Aceste distanţe nu sunt explicate prin determinisme istorice, colective. De fapt, pânza socială nu se vede mai deloc în această carte, care are altă miză narativă: aceea de a pune în scenă, prin Leia, o voce lăuntrică extrem de bogată şi complexă, de a da cititorului acces la fluxul live al creierului protagonistei. Sondarea e de adâncime, a ţesutului interior, sfredelul merge spre zonele inavuabile unde se amestecă traumele din copilărie, fricile, senzaţiile destabilizatoare, regretele, teama de abandon.

Merită să zăbovim asupra profilului distinct al personajului feminin central, pentru aproximarea căruia propun drept cârjă demonstrativă volumul Şi cuvintele sunt o provincie (2014) al Adelei Greceanu. E un artificiu în spiritul romanului, Maria Orban înzestrându-şi eroina cu o pasiune pentru poezie, care reverberează în carte printr-o sumă de citate din poeţi ca Răzvan Ţupa, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Dan Coman sau Mircea Ivănescu, mici vehicule pentru inducerea atmosferei în naraţiune. În acest decupaj şi-ar putea găsi locul şi versuri precum: „Îmi lipseşte cu desăvârşire talentul de a fi femeie./ Sunt provincială vizavi de dragoste./ Folosesc mai mereu cuvintele altora/ când trebuie să vorbesc./ Sunt o provincială vizavi de limbaj.“ Căci personajul Adelei Greceanu şi cel al Mariei Orban sunt din aceeaşi familie, încadrabile într-o tipologie, să-i spunem, a feminităţii cvasi, cu o amprentă exterioară ştearsă, sub semnul unui sentiment al inadecvării. De altfel, Leia îl mărturiseşte explicit: „Nu e prima dată când simte că nu e văzută, că se evaporă în ochii celorlalţi, se destramă, de parcă trupul ei s-ar teme să ocupe vreun loc clar“. Natură evazionistă, împărţită între „viaţa visată“ şi viaţa reală, tânjind după intimitatea în cuplu, dar ratând apropierea, Leia e nevoită să-şi recalibreze identitatea în raport cu mama fragilizată de boală, cu fiica adolescentă şi relaţiile erotice inconsistente. Ataşante în ea sunt precizia autoscopiei şi acuitatea cu care sesizează micile fracturi relaţionale, deraieri în logica realităţii cotidiene. Din punct de vedere narativ, autoarea reuşeşte să evite monotonia vocii unice, chiar exploatând până la ultimele resurse stilul indirect liber şi monologul interior, printr-o tehnică în trei timpi, recurentă. Să vedem cum funcţionează: mai întâi Leia înregistrează realitatea, apoi o comentează, pentru ca ulterior să se dedubleze şi să iniţieze un dialog cu sine, nu lipsit de efecte retorice. Jocul acesta al vocii mentale dă relief ţesutului narativ. Iată-l, de pildă, utilizat la un moment dat, ca să exprime deznădejdea eroinei, când află că starea mamei e ireversibilă: „Mama mea e în comă, ar spune cuiva, poate femeii roşcate, care stă cu spatele la ea sau bărbatului din Audi, care o claxonează să traverseze, deşi ea n-are de gând. (…) Nu e ceva surprinzător, de fapt, şi mamele voastre vor muri la un moment dat, şi voi veţi simţi asta, oamenii ăştia sunt morţi în devenire, Leia, nu trebuie să te sperii, mama ta e doar cu câţiva paşi mai în faţă“, sau, altădată, în discuţia cu iubitul fiicei, revelând distanţa dintre generaţii: „De ce crezi tu că ştii mai bine?, pentru că o iubesc, vine răspunsul, şi nu mi-e teamă s-o las să plece, dacă vrea. Fix clişeul ăsta nu i-a trecut prin cap, dar e şi ceva interesant în toată întâlnirea asta, felul în care el povesteşte despre Ioana, despre ei, cum ar fi fost să lupte şi pentru binele tău cineva, Leia, cândva, să o înfrunte pe maică-ta, să…“.

Previzibilul final omenesc, expus în carte din perspectiva martorului, Leia, care înregistrează degradarea mamei, e redat prin multitudinea straturilor amestecate de milă, cruzime şi vină, pe care copiii le pot resimţi faţă de părinţii şubreziţi. Rolurile se inversează, viaţa Leiei devine „gazdă pentru viaţa mamei“, o mamă-copil, umbra „îmblânzitoarei“ care domina odinioară totul, trezind frică şi admiraţie. Pe lângă respingere şi izbucniri de felul acesta: „Maică-sa ca o caracatiţă cu braţele peste ea, sufocând-o, maică-sa cu boala ei, cu spaima ei de singurătate, de-aia te şi urăsc câteodată, mamă, îi vine să strige, m-ai vrut mereu lângă tine şi uite unde am ajuns. O urăşte, da, te urăsc, spune cu voce tare în casa goală“, încap însă şi angoasa Leiei pentru propriul ei sfârşit, căruia boala mamei îi pune o oglindă, şi grozăvia de a-i dori bolnavei spitalizate moartea: „E un fel de uşurare că altcineva are grijă de creierul rătăcit al maică-sii, e o mică speranţă că ar putea să dispară acolo, acum, şi nu peste câţiva ani, când mintea ei ar fi doar un spaţiu alb“, şi nevoia de a colecţiona micile gesturi de tandreţe ale trecutului. Accelerând ritmul flashback-urilor, Leia încearcă să reconstituie destinul muribundei şi are revelaţia dureroasă că „femeia care respiră prin tuburi (…) a avut o viaţă despre care ea nu ştie mare lucru“. E teza amară a cărţii (căci există şi una optimistă, despre care vom vorbi la final), aceea care denunţă o imposibilitate s-ar zice ontologică a comunicării şi a contactului cu celălalt. În esenţă, o spune în varii nuanţe în roman Leia, paradoxal, apropiaţii ne rămân nişte străini. E un alt punct în care se întâlneşte eroina cu personajul poemelor Adelei Greceanu, invocat mai devreme, această neîncredere în limbaj, în împărtăşire facând parte din aerul lor comun, de familie, iar formulările sunt surprinzător de asemănătoare. O secvenţă poetică de felul acesteia: „Adevărul e că fiecare cuvânt/ e numai vârful unui aisberg./ Dedesubt colcăie sensuri fără nume/ dintre care, câte unul/ e atras uneori la suprafaţă/ de forţa cuvântului de deasupra/ şi înghesuit acolo, printre sensurile de bază“, rezonează cu observaţiile dure ale Leiei: „Ar trebui să spui mai des ce simţi, i-a sugerat într-o fostă viaţă fostul soţ, nimeni nu poate să ghicească ce e cu tine, dar la ce bun totuşi, ce ar putea să facă alţii pentru tine şi tu nu faci? Nimeni nu vede decât vârful aisbergului, şi poate e mai bine aşa, altfel ar fugi mâncând pământul“ sau: „Ce poţi să înţelegi din tatăl tău sau din mama ta, şi la ce bun? (…) Nimeni nu înţelege nimic, ea ştie cel mai bine treaba asta“.

O dinamică implacabilă a familiei face ca reproşuri de egoism şi episoade de neînţelegere să se perpetueze de la o generaţie la alta (Leia, repudiind modelul matern care-o complexase, admite la rându-i că nu ştie cum să se apropie de fiica Ioana fără „bufnituri şi voci ridicate“). Cele trei, bunică, mamă şi nepoată, simbolizează, de fapt, ciclul vieţii, aşa defect şi subminat de divergenţe cum e, şi totuşi funcţional. Conştientizarea acestei scheme existenţiale explică pe alocuri luciditatea casantă a Leiei, care ştie că: „există numai ea, maică-sa şi Ioana, dacă una dintre ele moare, moare tot, pentru că ele trei sprijină lumea“. Iar când le vedem pe mamă şi fiică solidarizându-se fulgurant la moartea bunicii, înţelegem că teza optimistă a cărţii e un stoic „viaţa merge mai departe“.