NICOLAE COANDE, NEVĂZUTELE DIN PRE-VIZIBILA VIAŢĂ

A şasea poezie din volumul Viaţa fără lume (Junimea, 2020) ne prezenta un nou personaj al lumii poetice marca Ioan Moldovan: Titirezul. I se mai spune în jocurile copiilor şi spârnel şi este prezent la capătul fusului cu care fetele şi femeile torceau firul de lână, acela care ţine de lungimea vieţii în basmele româneşti. Dicţionarul Cihac îl numeşte sfârâiac, iar unii etimologi cred că are legătură cu germanul schwirren – a zbîrnîi, a şuiera. Băieţii îl încercau pentru că are viteză şi în jocurile lor transgresează liniile de forţă ale spaţiului concentric: spârnelul nu ţine cont de ele. Principiul de rotaţie este al stelelor care au fost puse pe orbită de Marele Mişcător. Pentru poet, el pare un simbol al captivităţii, un fel de vertij, descensus ad inferos, o cădere într-o altă lume fără conţinut, slăbită: „Am fost şi eu odată// destul de viu şi de pământesc// Dar iată am ajuns un titirez/ gata să cadă de pe hârtie/ într-un alt fel de mare/ a cărei putere nu ţine de mine…“ (un titirez).

Un astfel de titirez se vrea poetul chiar în poemul liminar din recenta sa carte, Azi (Editura Limes, 2023), preocupat să pice în mâna Creatorului pentru un nou impuls, chiar dacă la finalul mişcării ameninţarea Marii Feline nu poate fi contracarată: „Doamne, visez să fiu un titirez pe care, când se-opreşte pe-o rână,/ Sfânta Dumitale mână să-l ia şi să-i mai dea o-nşurubare/ şi, ca-ntr-o uşurare de moment,/ să mă învârt o vreme/ nici prea-prea, nici foarte lent/ şi tot aşa – până când, ajuns la marginea mesei de joc, să cad/ pe ciment, ori pe carpeta de lână/ şi, harşti! Marea Pisică Ştirbă să mă apuce-n gheare/ ca pe un şoricel necugetat şi să mă-mbuce/ c-o oarecare scârbă/ şi cu un fel de înduioşare// Iar mie să nu îmi mai pese defel.“ (Aceeaşi chestie).

Actuala plachetă, format mic, gracil, pare o culegere de vise şi reverii, un jurnal de stări în care subiectul liric se observă cu luciditate, dar şi cu candoare: lasă cutele vieţii să treacă prin acest strat oniric în care conştiinţa de sine ia forma celor întrezărite ca fiind din Rezervaţie, un fel de tărâm de dincolo. Gândurile se îndreptă tot mai mult la plecare („să treci de marginea culmii/ unde domneşte cu totul altă mireasă“), grija pentru drum îi scoate în faţă o monedă, una care nu poate fi decât cea de liberă trecere. Dacă Mircea Bârsilă vedea „monede cu portretul meu“, iar Viorel Mureşan „monede în aer“, Ioan Moldovan este proprietarul unei monede neînsemnate, dar atât de valoroase: „Tocmai am găsit o monedă şi nu ştiu/ dacă-i bună ori rea/ de plătit la graniţa dintre olimpul de aici/ şi, de acolo, dunărea cu sumbru sclipici/ blocată de traficul de pirogi// cărând belşugul de milă/ pentru copiii luminilor şi cei mai voioşi boşorogi/ Totuşi, aşa cum stai în barca ta/ nu înceta să te rogi/ să fie bună moneda/ să poţi trece/ să nu mai ai nevoie de bla-bla“ (o monedă).

Ieşirile din sine sunt tot mai dese, prospecţiuni ale celui care simte cum universurile corespondează în reţete secrete ale mişcării sau ale încremenirii în locuri căzute, cu nume înşelătoare: „Nu mai sunt cu mine/ Sunt cu uitarea. Azi, Marta/ spală roiul de-albine/ şi îi deschide poarta// să se aşeze-n pagini/ de noi Filocalii/ cu anluminuri pe margini/ şi în trup cu mii făclii// Poate aşa voi găsi/ Locul plăcut, Insula-n care/ îmi voi putea din nou aminti/ Lumina rătăcită-n uitare/ Zac în subterana de la Coquette/ printre glasuri, Doamne, de tot nesătule/ Sunt doar un număr discret/ de împărţit ultimei Thule“ (subterana). Dacă în Viaţa fără nume moartea era o „fiinţă de treabă… Muzicală. Gingaşă. Nesimţitoare. Fără mânie şi ură.“, în Azi ea este „un motociclist frustrat ori un nebun sexual“. Dispoziţia poetului e schimbată, visele sunt alerte onirice ale unui spaţiu-timp psihic contorsionat. Poetul se luptă cu viaţa rea („urzeala bună a zilelor mele de odinioară s-a destrămat, pe alocuri s-a rupt“), maniera ludică nu mai este de actualitate, chiar dacă umorul şi ironia fine îl însoţesc în acest interval în care păşeşte melancolic spre un nou limbaj, decorporalizat, atenuat, amintind de papirusurile antice pe care modernii le privesc uimiţi: „Mâine n-o să mai recunosc pe nimeni/ Singur în oasele de duminică ieşit la o plimbare în zori/ Voi auzi una alta// (…)// În realitate nu mai sunt în ce mă priveşte/ decât o engramă de fildeş îngălbenit peste care plouă/ şi în ce-i priveşte norii rămân în oglinzi/ pătaţi de mustul sângeriu al unor nunţi fără miri…“ (inel).

O singurătate purtată „pe sub norii falşi ca nişte labii bătrâne abia umezite de imaginaţie“, cu armele incerte ale notaţiei într-un jurnal de serviciu, diurn sau oniric, nu rareori şoptită sieşi ca nişte cântecele de descântat Vitrega, un pean de murmurat cu cei care te cunosc şi îşi vor aminti de zilele petrecute împreună, o laudă a celor care au fost şi pot fi păstrate, aşa cum numai poezia şi cântecul păstrează în „vasele“ lor preţioase: „Gândeşte-te la mine! Gândeşte-te la mine!/ Îmi şopteşte moartea dintr-o raia de albine/ în care orice menestrel e minor (O, vino odată măreţ viitor)/ Şi nu se mai întâmplă nimic./ Toate tac – doar un tic-tac, un mainimic/ Îşi umflă guşa şi se înalţă/ Spre cerul care nu mai are clanţă/ Pe care să apese cineva – oare cine/ Va mai veni în raiaua de-albine/ Unde-a pierit mierea şi cântul/ O, vino odată, străino! Să vezi cum m-a acoperit pământul/ Pe toate oasele./ Spală-mă, pune-mă-n vasele/ Care duc pe celălalt mal lumina arsă şi fiece val/ E nedumerit şi atroce şi elocvent/ În murmurul său indolent“ (*** Gândeşte-te la mine). În volumul anterior, poemul se numea Lumina arsă, acum nu poartă nume şi este esenţializat, finalul care conducea la un fel de previzibilitate („mă îndrept lent/ pe scut“) a fost tăiat.

Când îşi începea poemul „joi de aprilie“ din volumul din 2020, cu versul „Nu vom muri toţi într-o zi dar într-o zi toţi vom muri“, Moldovan găsea că „moartea de treabă“ inspiră frumuseţe, groază, langoare, adjective ale unei descrieri la adăpost de atrocitatea ei inevitabilă. Acum e doar un suflu cenuşiu care adună între coperte scrisori către cei dragi, unii aici, alţii absenţi, într-o poezie a cărei combustie e o combinaţie de melancolie, singurătate „ofensatoare“, vise cu Angela Marinescu şi Aurel Pantea, dar, peste toate, o poftă de a vedea, de a transcrie nevăzutele din viaţa noastră (pre)vizibilă. Acum, în eternul azi, avem o exorcizare a Dânsei.