ALEXANDRU JURCAN, RĂZBOI CINEFIL FRANCEZ

Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură premiera filmului Napoleon, regizat şi produs de Ridley Scott, cu Joaqhin Phoenix în rolul titular. Aşezaţi în sala de cinema, spectatorii speră să rămână cu gura căscată în faţa unui spectacular de proporţii. Adică, totul să fie răsunător, percutant, fără momente de respiro. La fel ca unii, vizitând Parisul, convinşi că vor fi uimiţi peste măsură, apoi vin dezamăgiţi, întrucât Parisul nu impresionează pe verticală, el cere timp îndelungat ca să-i poţi defini orizontalitatea unică. Filmul de faţă – un biopic fără urmă de cartezianism – fiind totuşi un film istoric, nu are cum să nu stârnească polemici. Se reped toţi să sublinieze gafele istorice, să-l demoleze/denigreze, uitând că filmul e un produs artistic, care are dreptul/misiunea de a stabili o viziune nouă, sui-generis.

Developarea acţiunilor în film adoptă o ordine cronologică. Tunuri, mortiere, ziduri, fum, corăbii aprinse. Piromanie violentă, infern, carnagiu. Căsătoria lui Napoleon cu Joséphine va fi anulată peste 15 ani pe motiv de infertilitate. Mulţi au fost curioşi să ştie cum se comporta Napoleon în dormitor. Acolo era dominat de soţie, cu proverbiala tehnică sexuală în zig-zag. Doar pe câmpul de luptă era el dominator. Scenele de sex sunt rapide, dure, brutale. Încoronarea, Austerlitz, zăpezi, imagini glaciale, lumini reci, cai ucişi, travelinguri frisonante, dimineţi blurate şi o muzică imersivă – uneori cor liturgic – scene hemoragice, Moscova în flăcări, gheaţa spartă şi imaginile cele mai reuşite, cu sângele colorând adâncurile, în care curg cadavre în desene tenebroase. Rusia, Borodino, iarna rusească, boli, foamete, dezertări, alb-negru, Napoleon plângând cu copilul în braţe… În tot acest timp, el îi scrie soţiei, marele lui sprijin moral, chiar după desfacerea căsătoriei. O legătură indisociabilă, de parcă ea ar fi simbolul Franţei. Pe amândouă le iubeşte enorm, iar când se desparte de Joséphine (Vanessa Kirby creează un rol memorabil, cu zeci de nuanţe), pierde Imperiul. Dragostea lui pentru ea îi rezumă personalitatea şi slăbiciunile, fracturat mereu între iubire şi câmpul de război. Lupta de la Waterloo aduce o mare mobilizare de forţe – aliniamente, drapele, roţi, tobe, strigăte, fum ucigaş, cai explodând în aer, baionete, moarte.

Ridley Scott a operat o deconstrucţie, după al său filtru conceptual, creionând şi o dramă sentimentală, fără să aleagă un actor tânăr pentru Napoleon, preferându-l pe Joaqhin Phoenix la cei 50 de ani ai săi. A ales… simbolul. Phoenix are gravitate, prestanţă, echilibru, în rolul unei… maşini impecabile de luptă. Da, regizorul a reinventat, preferând o desfoliere inedită. Francezii o numesc acum „denaturare“. Demitizare agresivă. A început un adevărat război cinefil. Ridley Scott ştie că „francezii nu se iubesc între ei“, dar iată – incredibil! – acest film i-a unit prin a-l blama. Că Napoleon nu e recognoscibil, că e lugubru, bătrân, obosit, amorf, apatic, nu are vitalitate, nici genialitate. Deodată îşi arată colţii cancel culture, care vrea să excludă ceea ce nu e conform unei viziuni… Că regizorul desolemnizează, banalizează, caricaturizează, printre multe erori istorice. Mă întreb: ce prevalează? Asimilabilul istoric sau estetic? Dacă vrei exactitudini istorice, alegi un documentar pe tema respectivă. Revolta spectatorilor francezi e prea corozivă. Mă disociez clar de atitudinea lor. Faptul că Ridley Scott l-a ales pe Napoleon pentru un film cu 120 de milioane de dolari, nu e o apreciere/omagiu? Ce spunea Malraux? Că uneori un eveniment (să zicem acest film) devine atât de important, încât criticii nu mai pot discredita popularitatea sa. Bine gândea Chateaubriand că Napoleon „fiind viu, a ratat lumea, dar mort… o stăpâneşte“. S-au scris peste 10.000 de cărţi despre el, iar scrisorile lui de dragoste au fost vândute cu sume uriaşe.

Câteva zile uităm de Ucraina şi de Israel şi instaurăm un război cinefil, în timp ce sălile sunt pline la proiecţia lui Napoleon.