DAN GULEA, ÎN LABIRINT: (AUTO)PORTRETELE LUI FLORIN TOMA

Plecând de la principiile generale ale realismului, pentru a se îndepărta imediat de orice fel de mimetism, Florin Toma (Scrisoare din Penumbria, postfaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Junimea, Iaşi, 2023, 220 p.) creionează un teritoriu personal, prin observaţii meticuloase, cu explorări ale lexicului, poate pe urmele naraţiunilor în limba spargă, atunci când se fixează balzacian asupra unui detaliu, poate în sensul unei critici sociale în maniera lui Luca Piţu, când descrie un personaj, evoluând spre exemplificări teoretice, răspunzând, indirect, unor întrebări caracteristice cursurilor de creative writting.

În centrul volumului, ecoul unei fraze pomenite în Manifestul suprarealismului (1924), „Marchiza ieşi la ora cinci“, care a făcut o frumoasă carieră optzecistă, în special prin cercetările lui Mircea Nedelciu, de la romanul Tratament fabulatoriu la Povestea poveştilor gen. ’80, unde „profesoara Marta P. ieşi la ora 5“, sau la Zodia scafandrului, romanul său neterminat, cu un personaj care iese din casă tot la 5, dar dimineaţa, pentru navetă… Poetica orei cinci ar putea începe prin observaţia socială, prin critica unei atitudini în ascensiune, întrevăzute de momentul lui Caragiale, Five o’clock – cu un ecou în ceaiul din Bietul Ioanide de la Saferian – toate imersate în proza lui Florin Toma, care le reasamblează. Nu uită nici felul în care Caietele lui Valéry variază sintagmatic expresiile balzaciene: „Contesa luă trenul la ora 8. Marchiza luă trenul la ora 9. Ad libitum“, spune autorul lui Monsieur Teste, iar Florin Toma face şi el propriile variaţiuni, atunci când se întreabă „Ce a făcut marchiza după ce a comandat o caleaşcă, la orele 17.00?“ sau când ne prezintă aventurile şi avatarurile unui conte, zis Maurice sau Monsieur Dessouette, care ştia că „la ora 5.00 p.m. urma să moară“, iar întreaga nuvelă Suferinţele contelui de Triangoulême se desfăşoară în jurul acestei preocupări a marchizei devenită, se pare, conte. Este o frază pe care un autor autentic va refuza întotdeauna să o scrie, ne asigura Valéry, un exemplu de incipit creat din „mediocritate, ură şi suficienţă plată“, precum orice „atitudine realistă, inspirată din pozitivism“.

Faţă de această definiţie a realismului reacţionează aşadar proza lui Florin Toma, la toate nivelurile ei, de la descrierea de tip urmuzian („era un berjenac rotabolizat prin extrudere, aparţinând dualismului târziu, care, cu toate că beneficia de o mulţime de intarsii cu berzeliozat auriu, sublimat direct din zăcăminte de şpenglu, nu mai fusese curăţat demult şi căpătase un aer precar şi scârbos“), la comentarii textualizante, unde apare „un contorsionist (dar fără aplecări sioniste!)“, la diferite inventare literare, fişe de caracter care se aseamănă cu lucrările „din spatele textului“, cu instrumentele de laborator caracteristice oricărui scriitor. Unul dintre aceste inventare este „Platoul cu harmsii“, subintitulat „oameni care n-au existat, dar cu care ne mândrim“, dedicat lui Daniil Harms, contemporanul lui Urmuz, colecţionând o serie de chipuri care trec prin mode şi timp, de felul Névea Douăjdoi, Adelaid Fedepkin, Gaston Travaillac, Anna Karenina (în scena sinuciderii, tratată burlesc), Josephina K. – un alter-ego al altui contemporan de-al lui Urmuz.

Dimensiunea teoretică, precauţiile şi exemplificările îl raliază pe Florin Toma generaţiei optzeciste; Scrisoare din Penumbria îşi defineşte astfel esenţa de realism alterat, distilat sau suprasatura(n)t – evoluând din realism spre oniric, dar făcând adesea şi drumul invers, aşa cum arată Atentatul, prima povestire a volumului, unde personajul principal trăieşte un coşmar de-a lungul unei vieţi. Aici, simplul muncitor în mină Téotijuan Alvàrez este numit de un consiliu al porcilor să înjghebeze un atentat la adresa potentatului zilei; eşuând, se trezeşte la realitate, fericit că totul nu fusese decât un vis – până când aude „zgomotul atât de cunoscut“, ce îl cheamă la Pedeapsă.

Un avertisment asupra acestui limb, Penumbria, apare la începutul volumului – „un teritoriu temporal inexistent, cu graniţa fluidă dintre umbră şi lumină (…) ce nu trăieşte decât preţ de o secundă sau două“; are un corespondent în finalul volumului, unde se află Scrisoare din Penumbria, povestirea care dă titlul volumului, gândită ca o misivă a fiului adresată mamei, text întrerupt, după formula de adresare, de lumea nebună a lui Florin Toma, cu intrigile şi potemkiadele ataşate, plasând întreaga lume ficţională sub un semn legatar: „Aici, în PENUMBRIA, cred că ai ales locul cel mai potrivit pentru mine. Ai ştiut unde să mă trimiţi“, spune povestitorul. Parcursul existenţial al cărţii se îmbină astfel cu dimensiunea ei teoretică, studiile şi crochiurile lui Florin Toma evaluând denumiri de personaje (portrete, denominaţii – cum ar fi cimitirul „Power to the People“, gruparea de geniu „Mobil Dick“ sau un dresor de coropişniţe, masivul Vrăjmaşul Mare, bucătăreasa Margherita de Novarra – aceştia din urmă fiind indici presăraţi într-o singură pagină), acţiuni (reînhumarea/ deshumarea anuală a eroului oraşului, dialogul unui conte rus cu umbra sa, preotul care se telescopează), într-un stil care provine din zona Ştefan Agopian – Florin Şlapac, cu oţiul noilor unităţi lexicale, alcătuite, în mare parte, prin ceea ce lingviştii numesc, de la Lewis Carroll, deraieri de sens.

Penumbria înseamnă foarte mult pentru Florin Toma – cronicar specializat în expoziţii de artă, critic al unor Tablouri văzute dintr-o parte (titlul special al celor două volume de cronici de artă şi eseuri, 2016 şi 2022) – un teritoriu aşadar vizual, descoperit în primul rând prin demonul teoriei; noua lume este „cartografiată“ după prozele din Depozitul de bătrâni (2019) – volum subintitulat, de fapt „album de proză“, unde zece povestiri şi nuvele poartă un dialog sofisticat cu reproduceri din zece artişti contemporani – şi după nuvelele din Colecţionarul de vise (2021), alte explorări ale vizualului.

Poate cel mai clar exemplu în acest sens din volumul de faţă: Efectul de cronoplastie, în care un personaj din lumea contemporană, mondenă, a galeriştilor parizieni se metamorfozează într-un personaj fantastic al unui tablou la Belle Époque. Pe de altă parte, figurile teoretice, lecţiile de naratologie pe care le schiţează, voit tremurat, cum apare totul în clar-obscur, imaginea mamei, căreia îi este adresată, în fapt, Scrisoarea din Penumbria şi, în al treilea rând, această preocupare pentru alcătuirea şi înţelegerea unei imago mundi alcătuiesc identitatea prozatorului Florin Toma, identitate care însă nu se „lasă“ fixată, preferând un teritoriu al graniţei: între genuri, între gesturi şi atitudini. În momentul în care pare că se recunoaşte o siluetă (literară), ea dispare cu rapiditate, rămânând o amintire, aici aparţinând (n)ostalgiei, dincolo dramatismului, apăsării melancolice. Scrisoarea din Penumbria este o mărturie despre situaţia scriitorului mai mult decât despre lumea sa – şi nu neapărat a unui scriitor anume, fie el şi Florin Toma, ci despre locul improbabil, livresc şi dureros (oricât ar fi de paradoxal), în care se situează observatorul caustic, autoironic – modalitate liminară de autoapărare în faţa creaturilor din labirint.