VLADIMIR TISMĂNEANU, NAIVITĂŢI FATALE ÎN EMPIREUL COMUNIST

Era prin luna iunie 2010, în seria conferinţelor „Monica Lovinescu“ organizate de IICCMER-ul de atunci. Am vorbit despre comunism ca religie politică. M-am referit, între altele, la ultima scrisoare, trimisă din temniţă de Nikolai Buharin, cel pe care Lenin îl numise „copilul preferat al întregului partid“, lui Koba (Stalin). Este un text cutremurător, o declaraţie de iubire a victimei pentru călău. Buharin a fost executat în martie 1938 în urma celui de-al treilea proces-spectacol (show trial) de la Moscova. Stalin a păstrat scrisoarea lui Buharin în sertarul biroului său de la Kremlin, alături de foarte puţine alte documente. Numai adeziunea incandescentă, cvasi-mistică la o credinţă, poate explica prosternarea finală a lui Buharin. Comunismul s-a substituit religiilor tradiţionale, a fost o religie-erzaţ, aşa cum a intuit Simone Weil şi cum a demonstrat-o Raymond Aron. După conferinţă, un prieten mi-a atras atenţia asupra similitudinilor dintre devotamentul mistic al lui Buharin şi cel al unui activist extrem de important al PCR, Mirel Costea. Am mers la documente, am citit şi recitit lucruri zguduitoare despre luptele intestine din Olimpul comunist. Mi-am reamintit apoi de dedicaţia dată cândva de Petre Pandrea vechii ilegaliste Ilka Melinescu pe volumul său despre Brâncuşi: „Tigroaicei Ilka Melinescu în amintirea prietenilor noştri comuni Ana Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu, fraţi inamici interdevoraţi“.

Asemeni altor formaţiuni de tip bolşevic, şi secta mesianică numită PCR a cunoscut sinucideri, reale ori regizate. Fostul premier şi preşedinte al Consiliului de Stat, Chivu Stoica, s-a sinucis cu puşca de vânătoare. S-a sinucis, la începutul anilor ’60, soţia ministrului Sănătăţii, Voinea Marinescu (mama doctorului Bogdan Marinescu). Am auzit adeseori, acasă, discuţii purtate în şoaptă despre un misterios personaj numit Mirel Costea, sinucis cu ani în urmă. Părinţii mei erau prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, cunoscut istoric al medicinei, şi cu soţia sa, Cora. Tot în şoaptă mi s-a spus că doamna Cora Barbu era sora lui Calmanovici, deci sora soţiei acelui enigmatic Mirel.

Încrengăturile de rudenie din partid explică multe din alianţele şi vendetele care au marcat istoria acestei formaţiuni. Istoria comunismului este una a nesfârşitelor reglări de conturi. Aveam să aflu, în cadrul cercetărilor mele pentru scrierea Stalinismului pentru eternitate, că acest înalt funcţionar al partidului, un ilegalist extrem de popular între veteranii comunişti, fusese cumnatul lui Emil Calmanovici. Numele său originar era Natan Zaider, îl schimbase asemeni atâtor altora, la cererea partidului, în ceea ce fusese al său nom de guerre. Despre Calmanovici a scris Robert Levy, autorul biografiei Anei Pauker, un studiu remarcabil în Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, Vol. 1, 2002, consacrat temei „Holocaust şi comunism“. Intitulat „Naivitate fatală: Tragedia lui Emil Calmanovici“, articolul lui Bob Levy prezenta o imagine pe cât de veridică, pe atât de răscolitoare a unui destin de intelectual atras şi devorat de mirajul comunist. Spre a relua o sintagmă a lui Bellu Zilber, Calmanovici a „căzut la Partid“, a crezut orbeşte în promisiunile utopice ale stalinismului, s-a identificat cu o disciplină proprie unui ordin militar-religios. În final, probabil că a înţeles că se înşelase, că Partidul era de fapt o organizaţie de tip mafiot, cu norme secrete şi răzbunări sordide, nu o fraternitate a abnegaţiei, altruismului şi solidarităţii. A murit ca urmare a grevei foamei, declanşată în semn de protest faţă de detenţia sa, pe care o considera absolut fără temei, în noaptea de 11 spre 12 martie 1956, deci la scurt timp după „Raportul Secret“ al lui Hruşciov, catalizatorul marilor frământări ce aveau să ducă la Revoluţia Maghiară şi, în final, la colapsul Blocului Sovietic. În 1968, Comisia de partid numită să examineze cazul Pătrăşcanu şi alte abuzuri ale epocii Dej a calificat decesul lui Calmanovici drept „un act de asasinare a lui“.