Conversaţii cu… Gheorghe Glodeanu

Radu Constantinescu: Stimate domnule Gheorghe Glodeanu, aţi publicat în ultimii ani numeroase studii consacrate literaturii fantastice. Cel mai recent volum, intitulat Istoria prozei fantastice româneşti, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, a fost lansat la sfârşitul anului trecut. De altfel, majoritatea volumelor pe care le-aţi scris conţin capitole consacrate autorilor care au practicat sau practică acest gen. Când şi cum aţi descoperit frumuseţea prozei fantastice?

Gheorghe Glodeanu: După cum am mai afirmat şi cu alte ocazii, am descoperit literatura fantastică pe vremea liceului prin proza lui Mihai Eminescu şi această pasiune m-a însoţit toată viaţa. Tot atunci a avut loc şi întâlnirea decisivă cu opera lui Mircea Eliade, cel mai valoros autor român de proză fantastică. Cercetarea a fost adâncită în perioada universitară, când am parcurs studiile principalilor teoreticieni ai genului: Roger Caillois, Tzvetan Todorov, P.G. Castex, Marcel Brion, Louis Vax, Marcel Schneider, Sergiu Pavel Dan, Adrian Marino şi mulţi alţii. A urmat o lucrare de licenţă despre Metamorfozele timpului în proza fantastică a lui Mircea Eliade (1981), care, amplificată, s-a transformat ulterior în cartea mea de debut, intitulată Fantasticul în proza lui Mircea Eliade (1993). Cum opera reputatului om de cultură a constituit un subiect tabu în timpul totalitarismului, a trebuit să aştept zece ani până la apariţia lucrării. Un fragment din teză a devenit subiectul articolului meu de debut din revista Tribuna (1981), articol dedicat romanului Noaptea de Sânziene, foarte puţin cunoscut în ţară la vremea respectivă. A fost un moment bun, când, pentru scurt timp, s-a putut scrie despre autorul Huliganilor. În perioada studenţiei, pe lângă ceea ce am găsit prin biblioteci, am beneficiat şi de ajutorul generos al profesorului meu de literatură contemporană, Leon Baconsky. Acesta mi-a pus la dispoziţie câteva lucrări extrem de importante din biblioteca sa fabuloasă. Printre altele, era posesorul ediţiei româneşti a romanului Noaptea de Sânziene, ediţie apărută la Paris, în două volume superbe, în 1971. Mai târziu, am avut şansa să îl cunosc foarte bine pe profesorul Mircea Handoca. Acesta mi-a facilitat accesul la o serie de lucrări greu accesibile la vremea respectivă. Era extrem de dificil în anii ’80 să găseşti cărţi semnate de sau consacrate lui Mircea Eliade. Şi mai complicat era să publici ceva despre scrierile reputatului om de cultură. Când a murit, în aprilie 1986, revistele literare nu au avut voie să îl pomenească. A apărut doar o scurtă notă în România literară. Se apropia 1 mai muncitoresc, sărbătoare populară mult mai importantă în ochii regimului decât trecerea în eternitate a unui mare gânditor. Este vorba despre un fenomen greu de înţeles de noua generaţie de cititori şi de scriitori, care au azi la dispoziţie toată informaţia necesară elaborării unor studii aprofundate.

R.C.: Afirmaţi că se poate vorbi de o predispoziţie certă a literaturii române pentru fantastic, deşi ea este contestată de o parte a criticii noastre literare. Explicaţi, vă rog, dezacordul.

Gh. G.: În Dicţionarul de idei literare, Adrian Marino defineşte foarte bine conceptul de fantastic. Tocmai de aceea m-a surprins faptul că reputatul teoretician literar a negat vocaţia literaturii române pentru acest gen proteic. Rămâne greu de înţeles de ce, în ciuda numeroaselor opere de valoare aparţinând scriitorilor români, exegetul nu a crezut în viitorul genului. Din fericire, realitatea l-a contrazis. De la Eminescu la Mircea Cărtărescu, putem vorbi despre o lungă serie de excelenţi autori de proză fantastică, dovadă clară a vitalităţii acesteia. Există numeroşi prozatori care s-au specializat (şi) în proza fantastică: Mircea Eliade, Mateiu Caragiale, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian, Ştefan Bănulescu, Octavian Paler, Laurenţiu Fulga, Vintilă Horia, Tudor Dumitru Savu, Ioan Petru Culianu, Ioan Groşan, Doina Ruşti. Unii dintre ei – mă gândesc mai ales la Mircea Eliade – au devenit şi importanţi teoreticieni ai genului. Proză fantastică de foarte bună calitate au scris şi poeţii: Eminescu, Arghezi, Minulescu, Macedonski, Adrian Maniu, A.E. Baconsky, Al. Philippide, Ana Blandiana. Există şi o serie de autori minori precum Oscar Lemnaru sau V. Beneş care supravieţuiesc prin scrierile lor fantastice şi care nu pot lipsi din nicio antologie a genului. Viabilitatea fantasticului este demonstrată azi de o serie de autori precum Mircea Cărtărescu, Doina Ruşti, Octavian Soviany şi Dan Stanca. Pentru a rămâne doar la câteva dintre numele cele mai sonore. Lor li se adaugă numeroşi alţi creatori mai puţin cunoscuţi. Excelenta antologie Treisprezece din 2021 a lansat o nouă şi foarte talentată generaţie de autori de proză fantastică. Volumul poate deveni un reper important în evoluţia prozei fantastice de azi.

R.C.: Permiteţi-mi să continui ideea, reluând o întrebare formulată mai demult de Nicolae Manolescu. În ce constă literatura fantastică românească şi care sunt textele sale reprezentative ?

Gh. G.: Literatura fantastică s-a dezvoltat foarte bine în acele ţări în care a existat un folclor viu. Pe tărâm autohton, s-au manifestat două direcţii esenţiale. Pe de o parte, proza de factură metafizică iniţiată de Mihai Eminescu şi continuată în mod strălucit de Mircea Eliade. Cea de a doua dimensiune – mult mai bine reprezentată – porneşte de la tradiţiile populare autohtone. Este o direcţie inaugurată de I.L. Caragiale şi continuată de numeroşi creatori. Într-una din cărţile sale de critică literară, N. Steinhardt atrăgea atenţia asupra diferenţelor existente între fantasticul de tip oriental, care mizează mai mult pe meditaţia filosofică, şi cel de tip occidental, care se bazează, cu predilecţie, pe efecte, îndeosebi pe efectul de spaimă. Se poate observa însă un fenomen interesant. Asemenea romanului, fantasticul este un gen deschis, care se metamorfozează continuu, adaptându-se noilor realităţi sociale şi estetice.

În definirea conceptului de fantastic se porneşte, de regulă, de la etimologie. Potrivit Dicţionarului de termeni literari, cuvântul „provine din fr. fantastique, lat. lit. phantasticus «privitor la imaginaţie» (phantasma «plăsmuire»), şi semnifică lucruri imaginate, de necrezut, ajungând să definească, prin extensie, literatura populată preponderent de produse ale imaginaţiei şi fabulosului“. Vorbind despre tipologia situaţiilor fantastice, Adrian Marino afirmă că orice temă fantastică intră în una din următoarele patru categorii: violarea flagrantă a realităţii, raţionalităţii, semnificaţiei şi temporalităţii. Fantasticul constă într-o răsturnare sistematică a aspectelor realităţii. Apariţia lui presupune o adevărată fisură a ordinii existente, o irupere brutală a misterului în cadrul mecanismelor cotidiene ale vieţii. Ruperea ordinii imperturbabile – afirmă exegetul – produce mai întâi confuzie, apoi nelinişte, iar mai apoi spaimă. Vechile legi ale cauzalităţii cu care ne-a obişnuit proza realistă sunt depăşite. Mai mult, fantasticul devine sinonim cu criza ideii de cauzalitate şi de legalitate. Arbitrarul ia locul normelor specifice realităţii, provocând senzaţie, derută sau chiar spaimă.

Pornind, cu predilecţie, de la tradiţiile autohtone, este firesc să existe un specific al prozei fantastice româneşti. Din fericire, avem numeroase capodopere ale genului. Deja simpla lor trecere în revistă se poate transforma într-o problemă de spaţiu tipografic. Mă gândesc la texte, precum: Sărmanul Dionis, Avatarii Faraonului Tlà şi Moartea lui Ioan Vestimie de Mihai Eminescu, La hanul lui Mânjoală de I.L. Caragiale, Între coteţe de Al. Macedonski, Moara lui Călifar de Gala Galaction, Lostriţa şi Pescarul Amin de Vasile Voiculescu, La ţigănci, Domnişoara Christina, Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Noaptea de Sânziene, Nouăsprezece trandafiri de Mircea Eliade, Trenul de noapte de Ioan Groşan şi aş putea continua. Cei interesaţi pot consulta cu încredere recenta Istorie a prozei fantastice româneşti, care, fără să fie exhaustivă, reuneşte 49 de autori.

R.C.: Se scrie multă literatură fantastică, la noi şi peste tot în lume, iar critica literară nu o ignoră. De unde vine puterea de atracţie a acestei literaturi?

Gh. G.: Puterea de atracţie a acestei literaturi vine atât de la talentul scriitorilor, cât şi de la principalele trăsături ale genului. În locul excesului de raţiune şi de rigoare din marile romane realiste, autorul de literatură fantastică preferă cufundarea în reverie, ceea ce îi permite o libertate absolută. Considerată de Charles Nodier „singura literatură esenţială“, povestirea fantastică reprezintă o fascinantă călătorie iniţiatică în inima tainei, descoperirea unor insolite lumi imaginare. Ea i se adresează unui cititor care, în concurenţa acerbă dintre mister şi adevăr, preferă întotdeauna mirajul, halucinaţia. Aducând mărturii despre existenţa unor lumi paralele, situate dincolo de barierele cotidianului banal şi cenuşiu, literatura fantastică deschide noi căi în investigarea profunzimilor psihicului uman. Vorbim despre o literatură care te transformă într-un cititor activ, care trebuie să gândească în prelungirea textului. Nu este o literatură pentru lectorul comod, care primeşte totul de-a gata. Participând la decodificarea misterului, cititorul devine un colaborator al autorului. Puterea de seducţie a acestei literaturi se explică prin faptul că facilitează accesul la necunoscut, îndemnându-l pe omul modern să redescopere pasiunea pentru semnificaţiile ezoterice.

R.C.: Pledaţi pentru vitalitatea unui gen literar considerat minor şi plasat pe nedrept la periferia literaturii. A fost el corect şi exact definit de comentatorii săi? Au fost clarificate noţiuni înrudite precum supranaturalul şi miraculosul?

Gh. G.: Am impresia că aici ne confruntăm cu o prejudecată a criticii literare. În ce măsură putem vorbi despre un gen minor din moment ce acesta are o serie de reprezentanţi de primă mărime, precum: E.T.A. Hoffmann (socotit creatorul genului), Edgar Allan Poe, Honoré de Balzac, Howard Phillips Lovecraft, Hanz Heinz Ewers, Jorge Luis Borges, Mihail Bulgakov sau Dino Buzzati? Pe lângă numeroşii autori specializaţi în fantastic, au apărut foarte multe lucrări teoretice consacrate genului. Studiile semnate de Roger Caillois, Tzvetan Todorov şi H.P. Lovecraft au devenit referinţe majore în domeniu. Cu toate acestea, nu sunt rare nici azi confuziile care apar între o serie de concepte înrudite, precum fantastic, fantasy şi literatură S.F. Clarificările sunt necesare, deşi există numeroase suprapuneri şi interferenţe. Autorii de proză fantastică au scris şi literatură S.F. de calitate. De exemplu, Mircea Eliade (cu Tinereţe fără de tinereţe, Un om mare, Les trois Grâces) sau Ioan Petru Culianu. Fantasticul se întoarce, de regulă, înspre trecut, valorifică tradiţiile, credinţele populare, mitologia locului. El porneşte, de regulă, de la o iluzie realistă care este apoi fisurată, producându-se astfel un şoc. Există însă şi un fantastic modern care porneşte de la cercetarea realităţilor contemporane. În ceea ce priveşte literatura de anticipaţie, aceasta plasează întâmplările în viitor şi presupune existenţa unei teorii (pseudo)ştiinţifice. Spre deosebire, literatura fantasy este mai apropiată de basm, de miraculos. La fel ca în basme, prezenţa supranaturalului nu şochează în acest gen de literatură. Balaurul este la el acasă în lumea poveştilor. Drept consecinţă, apariţia lui este firească.

R.C.: Operăm cu diverse concepte ale căror sfere semantice se întretaie. În ce raport situaţi fantasticul faţă de ocultism, ezoterism, paranormal?

Gh. G.: Elemente fantastice au existat mereu în literatură. Totuşi, ca gen, fantasticul este o creaţie a romantismului. În secolul al XIX-lea (şi nu numai), ocultismul şi ezoterismul au constituit importante surse de inspiraţie pentru creatorii de literatură fantastică. Aceştia cunoşteau foarte bine diferitele doctrine ezoterice, doctrine care le-au influenţat scrierile. Sub acest aspect, delimitările dintre fantastic (văzut ca gen literar) şi ocultism sunt destul de clare. Confuzii apar atunci când ne confruntăm cu suprapunerile dintre diferitele subspecii ale fantasticului. Îndeosebi conceptul de literatură fantasy a câştigat tot mai mult teren în ultimii ani, chiar dacă el înseamnă altceva decât fantasticul tradiţional. Personal, rămân optimist în ceea ce priveşte viitorul genului. Fiindcă omul a resimţit mereu o acută nevoie de a visa, cititorii se vor reîntoarce mereu la literatura fantastică.