Însemnarea zilelor

cum trebuie să alunece o zi ca să nu fie pierdută

cu întrebarea asta am început o nouă zi

cu soarele aşezat pe colţul ferestrei

cred că totul ar putea fi cu folos

dacă m-aş lăsa în seama strălucirii

roată mică şi cuminte

trecută prin transparenţa fierbinte a geamului

odihnind pe pântecul somnoros

sub lumină amintirea strivită se scutură de timp

apoi palpită

şi unda ei se resimte vital în mişcările stomacului

în fluxul şi refluxul inimii

în vibraţiile laringelui

până la buzele care rotunjesc Numele

să aduni o zi din plasma uitării

acum e ora la care nu se aude nicio mişcare

şi azi ca şi ieri ca întotdeauna

e un moment – un fel de t zero

când totul tace în nemişcare

doar respirarea uşoară a fânului copt

sau vreun cântec de pasăre

mai pot sparge liniştea

e ora rară pentru noi

drag copil

când luăm seama şi nu ne mai pierdem

gândurile se aşază cuminţi

vorbele ni se dumiresc

e timpul să ne gândim la miracolul din noi

e numai bine să ne conectăm

cu pământul din Pământ

cu apa din Apă

cu firea din Fire

cu tăcerea din Sunet

şi cu nemişcarea din Totîmprejurul

e o oră rară

singurătatea ne înconjoară plină

ştirile sunt astăzi cel puţin neliniştitoare

florile de măr sângerează discret

pe crucea crengilor

livada se înalţă până-n albastrul cerului-cer

iar privirea noastră se rotunjeşte în el

zumzetul albinelor aşază totul

în armoniile proporţiilor de aur

şi totuşi…

în ştirile de astăzi vibrează întunericul ascuns în răsărit

azi: lectură

din paginile cărţii s-au rostogolit

prin toată camera mici origami

numai bune pentru jocuri de pisici şi bibliotecari

totuşi

fluturi rămaşi în crisalidele paginilor

neputincioşi să-şi desfacă aripile

ne-au prins în firele ţesăturii

discret foşneşte o ambulanţă a ideilor

se aude zvon de vremi ieşite din ţâţâna Firii

acum: ştiri despre cotele apelor Dunării măiestre

valuri străvechi se multiplică în fractali halucinaţi

liniştea aparentei indiferenţe a oglinzii

rostogoleşte vibrările fricii

lângă Jozsef Attila acolo am şezut

în fluierul apei aud dansul timpului

mişcare bătută

cu paşi furaţi din eternitatea mare a unei hore ardeleneşti

ca ochiul de şarpe particula zilei dintâi

cea adamică

se reproduce în masa uriaşă care poartă fluid

tot suflul stins al celor pe care-i simţim în noi

când privim

când bem în căuşul palmelor apa cu

miros de mâl istoric

Mama

şi Tata

Mama Tână

şi Tata Bătrân

veghează şi cresc în noi toată Firea

– cum spui tu în limba ta Dunărea mi-e Mamă?

– dar tu? cum plângi în limba ta pe Mama?

– şi-apoi cum îţi chemi Fiul la malul fluviului ce ne este?

şi toate se alină în tălmăcirea tandră a omului care ne iubeşte

ştiri despre cotele Apelor Sâmbetei

inundaţii universale şi istorice

scrie la gazetă

apele s-au umflat şi

pe volbura lor plutesc distorsionate

înnămolite

razele de soare

verdele ierbii

mirosul sălbatic de mentă

cărţile copilăriei şi

cele ale adolescenţei

condiţia umană şi ţigara lui André Malraux

acordeonul amuţit al unui hârtibăcean

frunzele care şi-au pierdut culorile sentimentelor

pagaia ruptă a canotorului

grimasa poetului psalmodiind mă doare că mărul e măr

şi apoi înecate de ape

tot felul de cuvinte schilodite…

pe oglinda Apei Sâmbetei văd jucând perfid

aşteptările

chipurile prietenilor care ne-au răscolit sublim viaţa

ţopăielile animalelor care ne-au dat frumuseţe

zâmbetele albastre ale copiilor pe care i-am iubit

mângâierile omului care ne iubeşte

Doamne…

ne trebuie un suflu puternic

să împingă apele la ceruri

încă o zi

pe geamuri plânge lumina înrourată

simţim rotund cum soarele se aşază în noi

va fi o zi bună

cu spaţii cosmice limpezi şi domoale

dincoace de geamuri

singurătatea camerei

pe rafturi înguste

cărţi liniştite răsfoiesc singurătăţi infinite

abil pliate ca să încapă între coperţile albe

un joc de matrioşti cu piese nenumărate

dacă citeşti este pentru că în viaţă sau în moarte

îl cauţi pe cel de dincolo de coperţi

hei tu

te aud

netezeşti pagina cu cenuşa melodioasă a cuvintelor