EMILIA POENARU MOLDOVAN, ÎN CĂUTAREA ATENEI

N-am putut să articulez niciun cuvînt cînd am văzut-o. Parcă mi-a apărut o fantomă în faţă! Cum dracu’ a făcut Feri s-o aducă exact pe ea, cea care n-a vrut nici măcar să iasă cu mine la o cină cînd am aranjat în aşa fel să-i pot da eu vestea bună? Că n-are cancer? Şi cum de a acceptat ea să vină la hotel? Ce minciuni i-o fi îndrugat Feri, că la asta se pricepe şnapanul, că a venit aseară şi chiar s-a purtat aşa de frumos, păcat că eu eram ca pe altă lume şi am prins doar frînturi din ce-mi zicea. După o jumate de sticlă de gin din cameră, a mai comandat ea două pahare de gin tonic, asta mi-aduc aminte, jos, la barul din hotel de care nici nu ştiam că există. Îmi amintea de operaţia ei de-acum cîţiva ani şi eu nu-mi puteam dezlipi ochii de buzele ei, la fel de ferme cum le ţineam minte, că într-o clipă de neatenţie a ei, cînd am chemat-o să-i spun că va fi externată, am sărutat-o pe gură. Ştiu că privirile ei de atunci aproape că m-au ţintuit locului, eram sigur că şi ea mă place, de-aia am îndrăznit şi apoi cine m-a refuzat pe mine vreodată? Aseară povestea ceva despre doctorii din Franţa, despre o datorie nu ştiu faţă de cine, eu parcă pluteam şi sunt sigur că nu numai din cauza alcoolului, revederea cu ea m-a ameţit total, atît de tare, că problema mea urgentă pentru care l-am trimis pe Feri în căutări a dispărut ca prin farmec, mi-am dat seama exact înainte de a mi se rupe filmul. Cum naiba am ajuns totuşi în cameră, că doar nu m-o fi cărat ea.

Dar că a fost şi ea în cameră, putea să jure. A văzut-o ca într-un halou de lumină, aşa cum vezi persoanele în vis, aşa cum o visase de fapt mult timp după ce a operat-o şi ea a dispărut practic de pe faţa pămîntului, nu a mai văzut-o pe stradă, nu mai ştia nimeni de ea, poate că ştia totuşi multă lume despre soarta ei, dar el n-a cutezat să întrebe pe cineva, avea o reţinere pe care nu şi-o putea explica, exercita asupra lui o stranie autoritate, chiar nefiind aproape.

Eu n-am mai păţit aşa ceva, am vrut o femeie, am avut-o, n-am obligat niciodată, dar nici nu m-am rugat de nimeni, ba mai mult a trebuit să mă feresc de asalturile multora care voiau să mi se vîre în pat. Şi vine madam asta cu aerele ei de superioritate de care pare că nici nu e conştientă şi-mi răstoarnă mie tot ce ştiusem şi trăisem pînă atunci.

Se trezi de-a binelea în dimineaţa posacă, deşi după fusul orar din America mai trebuia să doarmă. Toate amintirile din ultimele aproape 20 de ore îl zgîriau literalmente pe creier şi nu ar mai fi putut dormi nici dacă era noapte şi aici. Trebuia să-şi recupereze cheia de la Poliţie, să vadă dacă au vreo pistă sau dacă au găsit hoţul şi să meargă acasă, cu sau fără un răspuns concret. Îi era foame, ştia că nu are nimic de mîncare în casă, trebuia să ajungă la cumpărături. Înainte de a pleca în State, în oraş era început un şantier pe locul fostei fabrici, se ridica un supermarket, poate că l-au terminat. Mai bine decît să merg la magazinele astea mici unde mă lovesc de toţi cunoscuţii, chiar n-am chef acum să întîlnesc pe nimeni. Va trebui să schimb şi ceva dolari, habar n-am dacă mai am bani pe card, va trebui să verific. Dar ce mama mă-sii?! De unde am eu una, două, trei… 1000 de euro? Toate înjurăturile reprimate timp de trei luni în State la fiică-sa, tată, nu mai înjura, chiar dacă-s încă mici, copiii prind repede şi mă trezesc că au un vocabular de birjar, ce să zic, că aici toate frazele se termină în fuck, toate, dar toate, inclusiv cele ungureşti auzite de la Feri s-au abătut asupra lui însuşi, cît de dobitoc sunt, cum dracu şi-a putut bate joc cineva de mine în halul ăsta, şi cine mă rog, mironosiţa aia care avea o privire de gheaţă cînd a plecat de la mine din cabinet, bine că n-am ajuns mai departe, dar pe Feri îl omor, ăsta-i complot în toată regula, nuuu, că schimb foaia pentru toată lumea!

Mai avusese o stare de enervare ca aceasta şi o senzaţie de penibil şi în America, în ultima lună de stat la fiică-sa, declanşate de un lucru aparent mărunt, ce n-avea legătură cu persoana sa, a citit într-un tabloid american că lui Napoleon – idolul lui dintotdeauna – i-au descoperit nu ştiu ce oameni de ştiinţă, un cip în craniu de natură extraterestră, cică aşa s-ar fi explicat de ce a folosit strategiile militare cu mai mult de o sută de ani înaintea timpului său şi că implantul i-a îmbunătăţit cumva abilităţile. Ce porcărie! S-a enervat în aşa hal, că fiică-sa l-a sfătuit să facă un control psihiatric la întoarcerea în ţară!

De furie, uitase să mai respire şi faţa i se congestionă atît de tare că la bătaia în uşa camerei nu fu în stare să scoată vreun sunet şi ochii lui se bulbucară şi mai mult la vederea unei adevărate trupe care năvălea în camera lui de hotel: o doamnă pe care n-o ştia, băiatul de la recepţie şi, ce căuta aici Mişu, paramedicul de pe Ambulanţă? Alertată de barmanul-recepţioner care a tot aşteptat să apară în hol cel căruia i se spunea dom’doctor, şefa a sunat la 112 şi uite aşa s-a trezit cu hoarda de needucaţi în cameră. Clar, va depune plîngere… nu ştia exact unde, acum era ocupat să-şi regleze respiraţia şi să poată vocifera în voie! În loc de urletul pe care-l avea pregătit, îi ieşi un glas firav, de om sfîrşit: ce-i, ce s-a întîmplat?

(Fragment din romanul În căutarea Atenei)