DAN GULEA, UN SECOL LUMINOS DE POEZIE
Necesara antologie întocmită de Ion Pop (Poezia românească după 1945, ediţia a doua, vol. I-IV, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2024) este echivalentul unei istorii literare postbelice, fiecare din cei aproape 300 de poeţi din cele peste 2000 de pagini având câte un scurt portret critic, ce le descrie opera; sunt autori născuţi între 1880 (Arghezi) şi 1983, anul ultimului poet antologat – practic, un secol de elaborare şi exprimare a poeziei româneşti.
Fireşte, nu sunt toţi poeţii antologabili aici: din cauza unor diferende cu autorii sau cu moştenitorii, suntem avertizaţi de o scurtă notă că din această antologie nu au putut face parte Vasile Voiculescu, Adrian Păunescu, Nicolae Ionel, Mariana Codruţ. „Pierderile“ sunt totuşi mai rezonabile, dacă se poate spune aşa, decât în antologia comentată a lui Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism. Generaţia anilor ’60-’70 (2000), ce cuprinde aproape 100 de autori; de aici, din aceleaşi motive, nu au putut face parte nume precum Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, (de asemenea) Adrian Păunescu, Ion Gheorghe.
Ceea ce este foarte atractiv la acest proiect ce arată, în fond, lecturile de o viaţă ale unui spirit deosebit din cultura română contemporană, este viziunea integratoare; precedentele antologii nu luau în consideraţie „continentul“ basarabean, se rezumau aproape fără excepţie la graniţele politice ale României, aşa cum au fost trasate la sfârşitul celui de-Al Doilea Război; începuturile acestei reunificări culturale cuprind paşi mici, precum volumul lui Nicolae Leahu, Poezia generaţiei ’80 (2000) – deci un prim pas făcut din stânga Prutului, articole şi luări de poziţie în revista Observator cultural, tot la începutul anilor 2000, ale celor de la Contrafort (Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Grigore Chiper ş.a.), sau fişe din Dicţionarul General al Literaturii Române (coord. Eugen Simion). Prima antologie de poezie pe care o putem numi integratoare apare abia în 2019, şi este realizată de Daniel Ioniţă, profesor de management la Sidney: Testament. 400 de ani de poezie românească/ 400 years of Romanian poetry: poeme de la eposul popular ce îl preceda pe Dosoftei la poeţii basarabeni de generaţie douămiistă.
Perioada numită în genere „perioada postbelică“, denumire confortabilă astăzi, necesară când apărea Literatura română de azi – 1944-1964 de Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu, cuprinde în realitate mai multe epoci, pe care Ion Pop le cunoaşte îndeaproape; format în anii în care a deschide un volum de Arghezi, Blaga sau Barbu ar fi putut echivala cu o inversă volută a destinului din cauza cerberilor-politruci de serviciu, Ion Pop debutează editorial cu poezie, Propuneri pentru o fântână (1966), înscriindu-se astfel în generaţia ce reabilitează valoarea esteticului, prin lupta împotriva proletcultismului în sensul „dezideologizării poeziei, grav afectate de vicierile provocate de factorul politic“.
Ion Pop urmăreşte însă poezia – şi poezia contemporană – şi cu uneltele criticului, sistematice; o asemenea preocupare se vedea încă din 1969, când apărea Avangardismul poetic românesc – un volum de pionierat în epoca de relativ dezgheţ ideologic, unde accentul cădea pe termenul de „poetic“ mai mult decât pe subiectul, oricât de spectaculos, de tabuizat, de istorie literară al avangardei. Prin urmare, este naturală preocuparea pentru Poezia unei generaţii (1973), unde sunt studii aplicate pentru zece poeţi ai momentului, de la Nicolae Labiş la Marin Sorescu, consolidată de activitatea de diriguitor al Echinoxului (1969-1983), revista care a dat numele unui important fenomen poetic în a doua jumătate a secolului trecut. Au fost făcuţi paşi importanţi din punct de vedere exegetic cu Jocul poeziei (1985) şi, în special, cu Poezia românească neomodernistă (2018), consolidaţi de monografii: Ioan Alexandru (2020), Gellu Naum (2000), Lucian Blaga (1981; cea mai recentă ediţie, augmentată: 2022), Nichita Stănescu (1980).
Propria poezie a continuat cu Biata mea cuminţenie (din acelaşi 1969 ce deschidea în epoca postbelică „dosarul“ avangardei), cu volume precum Elegii în ofensivă (2003), Casa scărilor (2015), creându-se premisele pentru această antologie, structurată metodic în patru volume: vol. 1, de la Arghezi la Grigore Hagiu; vol. 2, de la Nichita Stănescu la Gabriela Melinescu; vol. 3, de la Şerban Foarţă la Radu Sergiu Ruba şi vol. 4, de la Alexandru Muşina la Claudiu Komartin.
Istorie literară – şi nu prea; departe de orice ton didacticist, incursiunea profesorului Ion Pop în poezie nu reţine evenimente extratextuale, priveşte doar evoluţia poeziei; de pildă, Ion Gheorghe contează prin ceea ce a scris el însuşi, nu prin hiatul de la „bursa“ valorică pe care i l-a adus plagiatul la începutul anilor ’80. Este cumva de admirat această parte luminoasă a criticului, care caută expresivităţile autentice, valoarea, după cum spuneam, ceea ce se arată clar pe un cer de aparent veşnică primăvară. Sau, o poezie precum Aer cu diamante de Florin Iaru, care deschide grupajul poetului, nu are nicio contextualizare referitoare la emblematicul prim volum al Cenaclului de Luni; portretul poetului există cumva în afara acelui volum-cult.
În fapt, singurul criteriu de istorie literară este ordinea autorilor, începând cu anul de naştere; de aici, numeroase desincronizări, care conturează o viziune autentică, lipsită de şabloane. Astfel, din volumul IV, care cuprinde postmodernismul (Ion Pop are unele rezerve asupra acestui termen, îl preferă pe cel de optzecism – sau măcar i-l alternează acestuia), se înregistrează şi alte poetici revolute: un autor este, prin urmare, „vag sorescian“, altul are „note stilistice ce pot trimite la Geo Dumitrescu sau C. Tonegaru“, în timp ce un altul care scrie în epoca postmodernă practică „un suprarealism apropiat oarecum de al lui Gellu Naum din Athanor (dar şi de Virgil Mazilescu)“.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în volumul I, dedicat poeziei şaizeciste; în poezia română, anii ’60 înseamnă apariţia neomodernismului, mare concept statuat de Ion Pop, similipolemic faţă de creatorul conceptului respectiv, Ion Bogdan Lefter, prin originalitatea noilor creaţii faţă de cele proletcultiste, ideologizate (v. şi Apostrof, nr. 6/ 2019). În viziunea lui Ion Pop, aici intră deopotrivă onirismul (Dimov, Ivănceanu, Mazilescu…), „evanescenţa realului, ficţiunea ca mod de existenţă“ (o categorie pentru un singur mare poet, Mircea Ivănescu), aşa-numitele „prefigurări textualiste“ (Foarţă); sunt exact exemplele care îi numesc la Ion Bogdan Lefter pe fondatorii sau precursorii postmodernismului.
În antologie îşi fac loc însă şi cei care nu evită „clişeele poetizante“, tribunii, purtătorii de cuvânt ai renaşterii naţionale: există un „tradiţionalism actualizat“, spune antologatorul, cu Ion Gheorghe, Ion Horea, Io(a)n Alexandru, Gheorghe Pituţ – nume care îşi au un echivalent în stânga Prutului prin autorii de lirică a patriei, a mamei.
Prin raportare la generaţia neomodernistă, respectiv la cea optzecistă (postmodernistă şi dincolo de limitele anilor ’80) există însă şi o altă dimensiune, a celor care sunt sincronizaţi cu etosul literar, iar antologia lui Ion Pop este şi o foarte bună metodă pentru studiul poeziei româneşti în integralitatea sa, o teză explicită, afirmată din studiul introductiv al cărţii de la Editura Ştiinţa din Chişinău, despre „scris[ul] poetic românesc, între frontierele actuale ale României şi în Moldova de peste Prut, cu fireşti deschideri, prin câteva nume reprezentative, spre Bucovina de Nord şi Banatul sârbesc“.
Sincronizarea este cu atât mai evidentă, cu cât ne apropiem de prezent; cu tema aceasta în suflet, a despărţirii poporului în două sau mai multe ţări, scriu şi fraţii Vakulovski (Mihail şi Alexandru), Vasile Gârneţ, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Grigore Chiper, Nicolae Leahu, Arcadie Suceveanu – dar nu recurg la retorica de tip Grigore Vieru-Dumitru Matcovshi, faţă de care se afirmă polemic.
Este semnul cel mai evident al unui singur tempo al literaturii noastre, aflată acum la momentul fast al instituţionalizării.