IULIAN BOLDEA, INCITAREA LA GÂNDIRE

Nicolae Manolescu este, se ştie, unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari ai noştri, atent cititor al publicaţiilor literare şi exigent cronicar al acestora. Exersat cu dexteritate şi aplomb în cronica literară, în studiul de critică şi istorie literară şi în eseistică, Manolescu şi-a păstrat, dincolo de modalităţi şi forme diverse de scriitură, mobilitatea, adecvarea la obiect, distanţa şi, totodată, predispoziţia empatică faţă de opera literară. Tentat, de-a lungul timpului, de actualitatea literară şi de construcţia teoretică, Nicolae Manolescu are toate trăsăturile unui critic „total“. Metamorfozele poeziei şi Lecturi infidele, studiile despre Maiorescu, Sadoveanu, Odobescu, sintezele despre proză (Arca lui Noe) sau poezie (Despre poezie), Istoria critică a literaturii române sunt cărţi ce relevă un program urmărit cu rigoare şi consecvenţă; e vorba de reevaluarea unor scriitori, sistematizarea unor concepte, sau de examinarea axiologică, în diacronie, a producţiei literare româneşti (deşi cele cinci secole de literatură din subtitlul Istoriei sunt, desigur, cum se poate constata la o severă analiză critică, mai puţine).

Reeditarea în anul 2023 la Editura Cartea Românească a celor şapte volume de Teme publicate între anii 1971 şi 1988 readuce în atenţie unele dintre cărţile cele mai citite şi mai apreciate ale criticului. Eseurile reţinute în antologie au fost publicate iniţial înainte de 1989, cu excepţia unor texte din 1999 (Căsătorii din interes şi Imagologia). Primele două articole datează din anul 1970 şi au apărut în „Luceafărul“, iar ultimul, Imagologia a fost publicat în 1999 în „România literară“. Antologia din anul 2023 este consistentă (568 de pagini), cuprinzând mai ales texte cu aspect exegetic, care ilustrează vocaţia criticului şi istoricului literar, relevând totodată calităţile scrisului manolescian: „claritatea, acuta curiozitate intelectuală, fascinaţia profunzimilor literaturii şi a minţii, mobilitatea referinţelor culturale, cultul valorii etice şi estetice“ (Mircea Mihăieş). Plăcerea textului, bucuria întâlnirii cu opera, racordurile comparatiste, dialogul suplu al ideilor sunt mărcile identitare ale acestor eseuri care şi-au păstrat în mare măsură actualitatea, prospeţimea şi farmecul. Referindu-se la reîntâlnirea cu propriile Teme, Nicolae Manolescu constată „autonomia“, „specificul distinct“ al acestor eseuri inconfundabile care au darul „de a incita la lectură şi la gândire“: „Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aş fi crezut şi că, departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, îşi aveau autonomia şi specificul distinct. Abia recitindu-le am înţeles că, în esenţa lor, erau de fapt nişte încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură şi, poate, şi pe unii specialişti, să vadă cu alţi ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenţia inconştientă din care s-au născut era mai puţin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectură şi la gândire“.

Printre primele texte de întâmpinare dedicate Temelor lui Nicolae Manolescu se numără o cronică a lui Mircea Zaciu publicată în revista „Vatra“ (nr. 1, 1972). Sunt subliniate aici mai întâi trăsăturile criticii tânărului (pe atunci) Manolescu: călinescianismul, demersul analitic, gustul temerităţii, dar şi refuzul bravadei, sobrietatea demonstraţiilor şi „argumentaţia cea mai stringentă“. Mircea Zaciu relevă apoi modestia ironică a titlului acestei cărţi ce reuneşte eseuri, dar şi „însemnări fugare, glose, marginalii critice, scurte meditaţii menite unei existenţe fulgurante“. Cu toată condiţia lor fragilă, de „efemeride“, „temele“ îşi vădesc longevitatea prin aderenţa la un „concept al criticii creatoare, pornită de la contemplarea operei şi ridicîndu-se întotdeauna la idei generale“, pornindu-se de la convingerea că „nu există idei definitive, nici judecăţi emise asupra unui scriitor, fără drept de apel“. Temele se disting, astfel, prin repulsia faţă de poncife, prin „suspectarea comentariului moştenit“, textele transformându-se în meditaţii fecunde, rostite cu „fermitatea convingerii intime, sinceră şi efervescentă fără a fi niciodată superficială“. Fără a avea, pe de altă parte, „pretenţia exegezei definitive“, ele sunt mai degrabă dialog cu opera, incitare a „spiritului nostru de contradicţie“. Zaciu conchide, în cronica sa din „Vatra“: „Poţi să nu fii de acord cu acest spirit sagace, cu propoziţiile lui; dar vei recunoaşte în el mereu un preopinent fermecător“.

Temele trădează „natura duală, ludică şi gravă, «frivolă» şi profundă“ a criticului (Gheorghe Grigurcu), actualitatea lor derivând nu doar din subiectele „perene“, ci şi din prezenţa dezinhibată, dinamică, vie a celui care scrie, rezultând o succesiune de „portrete interioare“ în mişcare, subtextuale, în filigran, alcătuite din lecturi şi impresii, din notaţii directe sau din nuanţe revelatoare. Într-un Portret în paradoxuri, fizionomia spirituală a autorului e compusă dintr-o succesiune de antinomii fulgurante, de ambivalenţe şi contradicţii: „Mintea mea întrebuinţează cu uşurinţă abstracţiile, dar nu memorează decât imaginile. Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea, dar se implică numai pe lucruri sensibile. (…) Din fire, sunt leneş, lăsător, indecis, însă scrisul meu a putut da unora impresia de hărnicie, tenacitate, energie şi decizie. (…) Spontaneitatea mea e rezultatul unui efort epuizant, fizic şi sufletesc, care mă îndepărtează adesea de masa de lucru şi mă face să privesc cu îngrijorare viitorul în care nu voi mai avea voinţa de azi“.

Actualitatea eseurilor provine şi din disponibilitatea scriiturii, eliberată de poncife sau de automatisme, deloc apodictică, subsumată, dimpotrivă, unei perspective ironice, dubitativ-interogative, care se încadrează în sfera unui firesc al exprimării şi al gândirii, cu premise provocatoare, polemice, căci autorul nu e dispus să accepte poncife, adevăruri prestabilite sau canonizate; aceste adevăruri sunt, din contră, relativizate, predispuse la revizuiri, la noi „lecturi“ capabile să le releve aspecte şi valenţe inedite. Ca structură interioară, Temele au adesea ca punct de plecare un adevăr acceptat supus reexaminării, autorul invalidând „consacrarea“ acestuia şi propunând o nouă fizionomie estetică a sa. Cu miza lor estetică şi etică subtextuală, Temele repudiază locurile comune ale receptării, ilustrând o libertate interioară asumată cu luciditate şi fervoare. Ele favorizează, prin supleţea interpretărilor şi prin farmecul discret al persuasiunii, revelarea unei autobiografii spirituale, construită ca „istorie“ a unor lecturi însuşite şi depăşite. Antologia privilegiază, aşadar, acele eseuri în care vocea exegetului răsună cu mai multă claritate, iar imperativele lecturii critice transformă ideile, imaginile, personajele într-un spectacol nelipsit de accent ludic sau de intensă savoare livrescă. Temele stau, aşadar, sub semnul libertăţii, de atitudine, de ton, de scriitură, într-o minuţioasă coregrafie a spiritului de o curiozitate copleşitoare, scormonitor al adevărurilor ascunse, cârcotaş adesea, maliţios uneori, ironic şi autoironic, dedat la reverii şi la graţioase jocuri ale intelectului, dar şi la reflecţii grave asupra destinului, asupra condiţiei umane şi a profesiei de scriitor. Ca cititori, avem de a face cu o incursiune fascinantă în lumea cărţilor, autorilor, ideilor. E o lume a ficţiunii şi a trăitului, a interogaţiilor tulburătoare şi a problemelor etice prin care fiinţa autorului e angajată într-un discurs „esenţial“, ce relativizează deopotrivă utopiile şi deziluziile, punând sub semnul deriziunii prejudecăţile de orice fel.