DIANA CÂMPAN, DOUĂ CONDEIE ŞI UN MAGISTER LUDI

Numai aparent, la un nivel epidermic al lecturii, Commentarius perpetuus (parabole) – Mircea Ivănescu, Rodica Braga, ediţie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, Tracus Arte, 2023, poate fi socotită o carte-experiment, rezultată dintr-o convenţie între doi scriitori care decid, mânaţi de raţiuni interioare diferite, să transfere regimul consacrat al corespondenţei înspre o alternativă-joc. Am îndrăzni să spunem că, dincolo de primul prag al receptării, Commentarius perpetuus se impune, înainte de toate, ca un exerciţiu reuşit de emancipare din cadrele actanţiale cunoscute: prozatoarea Rodica Braga (căci aşa se identifica până la momentul intrării în experienţa dibuirii sinelui poetic necunoscut ori abia vag-bănuit) avea să-şi descopere şi să-şi activeze latentele forţe germinative în ordinea liricului, în timp ce poetul Mircea Ivănescu îşi asuma, la rându-i, strămutarea secvenţială dinspre regimul parabolei multiplu semiotizante, al poetizării încifrate a realului, amintind de paradigma stratificată a ermetismului canonic, înspre un lirism candid şi, în acelaşi timp, profund intelectualizat. Nu se poate trece cu vederea, însă, rolul fundamental al celui de-al treilea actant în construirea experienţei creatoare, adevăratul magister ludi, criticul Mircea Braga, cel căruia, fără putinţă de tăgadă, i se datorează, de la un capăt la celălalt, fascinaţia întâlnirii în Idee şi în faţa paginii albe, cheia inaugurală a dialogului aparţinându-i prin gestul de a-i fi furnizat poetului Mircea Ivănescu teme pentru poeme. În fond, cum înşişi poeţii aveau să-şi prevină cititorii în Cuvântul înainte din primul volum, Commentarius perpetuus este, în cel mai nobil sens, o „frumoasă şiretenie literară“.

Credem în absenţa unei strategii artificiale de construcţie a dialogului poematic din Commentarius perpetuus şi, chiar dacă în linia de construire a volumului bicefal principiul este cel al dialogului dirijat pe fond şi prin substanţă ideatică, de interes ni se pare şi rolul curativ al scriiturii în sine, ştiut fiind faptul că poemele în dialog s-au născut sub zodia cumpenei, din suspendarea maladiv-simbolică a fluxului interior de idei-matcă (în cazul lui M.I.) şi, respectiv, în cazul Rodicăi Braga, din nevoia acută – resimţită aproape organic, ca o datorie a familiei – de a răspunde stării de necesitate mărturisite de prietenul M.I., intuită sub regimul urgenţei, nevoie ce avea să se dovedească a fi şi o eliberare a vocii lirice personale, zăgăzuită, ani în şir, de frontierele prozei. Poemele s-au născut, aşadar, şi din vocaţia fiecăruia dintre protagonişti de a se fi emancipat din cadrele strânse ale obişnuitului spre a se livra, fără rest, unui anume fel de spaţiu-punte, identificat nu doar ca spunere de sine, ci mai ales ca (re)descoperire de sine, ca gest introspectiv fundamental, despovărat de măşti, din perspectiva mutaţiilor de rang superior pe care le presupune schimbarea algoritmului emoţiei: dinspre condiţia poetului, deopotrivă Rodica Braga şi Mircea Ivănescu aveau să experimenteze, în oglindă, succesiv, fiecare după un ritual propriu de semnificare, condiţia cititorului dedicat, nerutinat, performant prin însăşi puterea lui seducătoare de a duce mereu mai departe mesajul Celuilalt. Deloc întâmplător, într-un eseu-confesiune publicat în revista „Transilvania“, în 2006, Rodica Braga mărturisea, cu un anume tâlc: „Incitată de M.I., am trecut dincolo de condiţia de cititor de poezie. S-ar fi zis că poezia mă caută şi că mă aşteaptă, conferindu-mi o nevârstă interioară care nu m-a mai părăsit niciodată. S-ar fi zis că mă trezisem. Participarea la această carte […] este semnul că amorţirea, aţipeala propriei vieţi a atins pragul, limita unei scadenţe“ (Rodica Braga, O unică şi incredibilă experienţă, în „Transilvania“, anul 112, nr. 7/ 2006, pp. 6-7).

Regulile „trezirii“ – şi trebuie accentuat acest aspect! – fuseseră trasate, subtil, de către Mircea Braga, din chiar epicentrul unei stări de criză în a-şi fi găsit nucleele meditaţiei (stare mărturisită ca atare de către M.I.), prin gestul fin al criticului literar de a ceda locul propriului discurs de identificare unui alt tip de negociere a Sensului, simetric ca exigenţă şi profunzime, dar plămădit din emoţie poetică, articulată pe resorturile intime ale unei scriitoare care se descoperea evadată din convenţiile prozei şi se regăsea – surprinsă ea însăşi de un atare joc interior – fericit ispitită şi repede cucerită de fascinaţia scrierii de sine întru poezie. Căci, pentru Rodica Braga, poezia, odată revelată ca şansă de livrare de sine în miezul metaforei, urma să fie prieten de cursă lungă şi, mai mult, autocomentariile şi comentariile provocate, iniţial, de poemele ivănesciene, aveau să creioneze, ca tipar esenţial, un model-replică pe care poeta şi l-a asumat în toate volumele ulterioare: de la inserţiile intertextuale, ramificaţiile şi digresiunile specifice poetului M.I., va trece către o fluidizare personalizată a metaforei, cu o apetenţă aparte pentru lirismul calm-intelectualizant, rafinat, intuitiv şi empatic, individualizat şi reechilibrator. De altfel, o mărturisire a lui Mircea Ivănescu rămâne emblematică, poetul simbolic definindu-se a fi, în economia dialogului liric cu două condeie, doar cel care „a fost acceptat drept co-autor doar prin graţia Artistei cu adevărat creatoare, pe scurt, cel căruia i s-a îngăduit să participe o vreme la ceva-mai-mult-decât-jocul-cu-vorbele pentru a intra în domeniul artei cu simţămintele şi cu ideile, îi mulţumeşte acum Adevăratei – şi Singurei – Creatoare pentru a-i fi acordat privilegiul de a-şi simţi şi el cuvintele plutind o clipă prin aerul pur al poeziei“ (Mircea Ivănescu, Când cuvintele plutesc prin aerul pur al poeziei, în „Tribuna“ nr. 3901/ 2003, p. 4).

Desigur că, citite şi însumate în rânduiala lor dialogică, poemele lui Mircea Ivănescu şi ale Rodicăi Braga sunt mai mult decât convenţie şi mult mai mult decât lirică pură. Intuia foarte bine amintitul magister ludi (Mircea Braga) că poemele reunite în cele două volume Commentarius perpetuus împlinesc o strategie vădit filozofică de identificare a Sensului sublim-ascuns în cochilia lumii, poezia nefiind decât un fericit apanaj al conştiinţelor neodihnite, scrutătoare şi entuziasmate să dea mărturie despre tainicul aşezării noastre în destin. În fond, tocmai aceasta este regula jocului – a unui „joc cu mărgele de sticlă“, cum i-ar fi plăcut Rodicăi Braga să spună: „şi atunci se va putea dovedi că drumul de la o fiinţă/ la alta nu-i nici măcar un minuscul spaţiu înzăpezit, […] nu va mai fi nici umbra ideii/ de mers, atâta vreme cât distanţa între o fiinţă şi alta/ va fi doar răstimpul clipirii comprehensibile, […] drumul de la o fiinţă la alta e pavat cu reaua-credinţă a vorbelor […]/ ceea ce nu e cazul poeziei, oricând făptura ei păşind calm/ pe-o buză de abis, privind direct în fascinantul străfund,/ ca şi cum ar explora o fărâmă de cer şi ea ştie că nici nu greşeşte“ (R.B. nevoia de joc continuă).