MIRELA NAGÂŢ, MAI MULT DECÂT DRAGOSTEA

În mai multe rânduri în noul roman al lui Bogdan Creţu (Mai puţin decât dragostea, Iaşi, Polirom, 2023, 452 p.), personajele, suprinse de coincidenţele ivite în parcursul lor existenţial, se declară uluite, prizoniere într-o poveste pe care nu o pot nuanţa, căci „cineva sau ceva a aşezat întâmplările cu mâna“. S-ar zice că eroii se gândesc la o instanţă transcendentă, însă pentru analiza de faţă a construcţiei romaneşti, e mai util să-l vedem în rolul de păpuşar-şef pe autorul însuşi. Şi ce iese frapant în evidenţă e dexteritatea cu care Bogdan Creţu înnoadă şi deznoadă fire narative din epoci diferite (de la deceniul şase al închisorilor comuniste, la sălbaticii ani ’90 cu degringolada şi sărăcia lor până la ecouri metoo dinspre zilele noastre), într-un portret moral necomplezent al României recente.

Cartea e construită pe un artificiu narativ, doi proaspăt amanţi, cincantenarul Vlad, maratonist celebru, şi mai tânăra Maria îşi povestesc vieţile, preluând pe rând rolul de Şeherezadă, încapsulând în fluxul lor, cu un efect de matrioşcă, istoriile apropiaţilor. Rezumat „senzaţionalist“, destinul lui Vlad arată astfel: un bărbat care tânjeşte de treizeci de ani după Sara, iubita din adolescenţă, emigrată undeva în lumea largă, care i-a impus distanţa şi de la care nu mai are nicio veste. Din întâmplare, el ajunge să-şi cunoască fiica, deja matură, de care fusese ţinut departe, iar finalul rotund al cărţii oferă „pe repede înainte“ şi a sense of closure uşor melodramatic: Sara, muribundă, cu cancer terminal, întoarsă în ţară, îşi revede iubitul pentru un rămas-bun testamentar.

Misterioasa dispariţie a femeii generează suspans, iar gestul ei nu se lasă desluşit pe deplin nici odată cu explicaţiile ultime. Fugind de părinţi şi de bagajul lor comunist complicat, de ce se rupsese Sara şi de Vlad, bărbatul iubit şi tatăl copilului ei? Poate pentru că şi acesta, victimă colaterală, era parte a unui trecut resimţit ca maculant, de care trebuia să-şi protejeze copilul. În tabloul familial extins, fiica, Diana, ajunsă artistă, performeră în show-uri corporale à la Marina Abramović, face figură de element de legătură, asigurând continuitatea cu primul roman al autorului, Cornul inorogului, ca un clin d’oeil adresat cititorului fidel. În Cornul…, Diana era cea care-l provoca pe eroul principal, Dinu Zărnescu, la un soi de pariu existenţial: să nu-şi consume intim relaţia decât după ce, vreme de un an, vor fi trecut prin cele mai variate experienţe sexuale, asigurând astfel motorul epic şi etalarea galeriei feminine din roman.

Un al doilea fir narativ, mai subţire, explorând traseul Mariei, fata săracă şi frumoasă care reuşeşte în viaţă, devine pretextul pentru desfăşurarea uneia dintre tezele simbolice ale cărţii, aceea care elogiază natura feminină ca motor al responsabilităţii, curajului şi supravieţuirii. Bărbaţii ies prost în volumul lui Bogdan Creţu, sunt fie figuri slabe, ezitante (Vlad însuşi, descris permanent ca partener secundar în cuplul cu impetuoasa Sara, un „ucenic“ al acesteia, un „mic parazit“ al creierului ei, tatăl lui, victimă a puşcăriei comuniste în anii ’50, retras ulterior din societate şi familie ca eremit campestru, dar şi tatăl Mariei, doborât de sărăcie şi alcoolism), fie abuzatori (tatăl Sarei, fost gardian de închisoare) sau agresori sexuali (profesorul de drept al Mariei şi chiar şi soţul acesteia).

Câteva dintre cele mai expresive pagini ale cărţii sunt cele care surprind ţesutul uman de la marginea societăţii, la limita supravieţuirii, la confluenţa cu mediul interlop, unde candoarea trebuie să facă faţă viciului, într-un amestec de Dickens şi de Eugen Barbu, căci urmărindu-le pe Maria şi mama ei la periferie, la noul domiciliu, Bogdan Creţu ne arată groapa de gunoi Ochiul Boului, ca o Cuţaridă de altădată.

Prin supralicitarea simetriilor antitetice devine pregnantă natura de basm modern a cărţii: o lume scindată între eroii exemplari, nişte adolescenţi de la sfârşitul anilor ’80, care trăiesc o iubire paradisiacă, la care sunt nevoiţi să renunţe, şi villain-ul de serviciu, tatăl fetei, ştabul comunist Iancu Iacoban, care în tinereţe fusese torţionar. De fapt, miza romanului e problematizarea răului, iar autorul merge cu analiza până în zona intimului celui mai dureros, imaginând un soi de Romeo şi Julieta post-carceral, căci familiile adverse sunt ale torţionarului şi victimei lui. Mai mult, complicând şirul coincidenţelor nefaste, torţionarul ajunge să o ia de soţie chiar pe iubita platonică a deţinutului.

Cazurile de presă din ultimii ani şi abundenţa memorialisticii de închisoare au sensibilizat subiectul, iar Bogdan Creţu înaintează cu precauţie într-o zonă despre care, nu-i aşa, Ion D. Sîrbu avertizase că nu se poate vorbi cu uşurinţă. „Despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura cheii“, ripostase fostul cerchist la publicarea romanului lui Preda, în care servise ca model pentru Victor Petrini. Interesul lui Bogdan Creţu nu e factual, ci, s-ar zice, spiritual şi psihologic, decelabil în pulsaţia cu iz dostoievskian a conştiinţei, fie că e vorba de naivităţile victimei, tatăl lui Vlad, care presupune din partea agresorului chestionări lăuntrice inexistente de fapt, fie că e vorba de ipocrizia cinică a torţionarului („Că e mai greu să fii de partea astalaltă. E mai greu să faci răul decât să-l suporţi“), împăcat cu sine („Şi-am văzut că deţinutul oricât de tare l-ai fi bătut, când ieşea nu-ţi purta ură. Adică, vezi doamne, aşa ne-a fost soarta, tu ai dat, eu am încasat.“), cam în stilul fostului comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat din anii ‘50, Alexandru Vişinescu, cel care le declara procurorilor că nu făcuse decât o activitate „normală“, din păcate în timpuri „urâte“.

Când vorbeşte despre violenţa care dezumanizează şi despre graniţa fragilă dintre bine şi rău („Acum, voi tindeţi să ţineţi cu victima şi aşa e normal – spune deţinutul politic. Dar asta nu înseamnă că tot binele s-a adunat în colţul victimei şi tot răul în cel al gardianului. […] suferinţa nu te îndeamnă la bine; în primă instanţă, te abrutizează, scoate răul din tine.“), Bogdan Creţu are grijă să tranşeze lucrurile în poveste. Iancu Iacoban nu e nici pe departe un torţionar cu faţă umană, care cruţă vieţi, împins de straturile „luminoase“ ale fiinţei sale, cum suntem tentaţi să credem când aflăm cum l-a scăpat pe tatăl lui Vlad. Explicaţia e una meschină, nu nobilă, a făcut gestul salvator ca să-şi impresioneze soţia, care-l rugase să-i cruţe vechea „flamă“ din tinereţe.

Există în roman un personaj care amprentează povestea cu forţa, vitalitatea şi intransigenţa sa. Sara e mai degrabă umbra umanizată a unei idei decât o adolescentă care descoperă prima dragoste şi lumea închisă în care trăieşte. Intermediat, prin lentila admirativă a îndrăgostitului Vlad, vedem cum tânăra desfăşoară experimente observaţionale, analizând codurile de conduită sub dictatură, dar şi discursuri variate, alimentate cu lecturi nedigerate şi abracadabrate, în raport cu vârsta, teorii despre iubire ca act cultural, depăşind impulsul natural, sau despre rutina cuplurilor stabile. Dar figura virtuoasă, „inumană“, a Sarei îi dă ocazia autorului să aducă în discuţie câteva expresii existenţiale care par desuete în era relativismului uniformizant: idealismul, curajul, sacrificiul pentru o idee (îşi va jertfi iubirea pentru un viitor „curat“ al copilului), pe scurt un alt eşafodaj valoric care să se opună atunci dictaturii, azi, mercantilizării complete a vieţii.

În lupta cu răul pe care-o duc eroii cărţii, s-ar înţelege că doar fuga, distanţa, asigură ne/decontaminarea. Sara e mulţumită că fiica ei, crescută într-o ţară nordică, are temperamentul relaxat şi seninătatea celui care n-a trebuit să negocieze cu o istorie personală complicată, cu un rău transgeneraţional, că e vorba de dictatură sau de sărăcie. Dar dincolo de o asemenea opţiune, un aer promiţător răzbate totuşi, sub forma unei încrederi subînţelese în vindecarea prin poveste. Căci ce altceva e cartea decât un şir de spovedanii, o căutare a unui tâlc ascuns, legitimant. Iar actul povestirii, ne arată personajele, e cel care scoate la lumină coerenţa şi sensul unei existenţe.