MARIAN PAPAHAGI, JURNALUL UNUI EUROPEAN DE PROVINCIE

25 DE ANI DE LA MOARTE

• Marian Papahagi, martie 1980.

19 IV [19]76*

Mîine se împlineşte o lună de cînd s-a născut Adrian. Ce-am făcut în tot acest interval? Cartea^[1] n-am izbutit s-o predau, şi cînd se va-ntîmpla şi asta, parcă văd că-mi va părea rău că am scris-o. Eseul despre Valéry merge anapoda. Am recitit azi ceea ce am scris despre Pessoa: mediocru, n-am mai avut curaj să-l reiau. Chiar şi eseul despre Ion Barbu e învechit, deşi ideile sînt bune. Tot ceea ce am început e dus pînă la jumătate şi abandonat: aşa articolele pentru 111 scriitori^[2], aşa cele pentru Enciclopedie**, aşa volumul, aşa traducerile din Murilo Mendes, aşa Pareysón, aşa traducerea aceea nenorocită pentru Dacia^[3]. N-am curajul să mă mai apuc să scriu nimic: tot ce încep mă descurajează. Am impresia că n-am ce să spun despre cutare sau cutare scriitor, care mă atrage, totuşi. Mi-ar trebui o perioadă de odihnă şi apoi timp pentru studiu temeinic la bibliotecă, aşa cum făceam la Roma. Şi am foarte multe de făcut, pe toate planurile: apartamentul e gata în curînd şi n-am un ban să-l mobilez. Vine apoi concursul de titularizare, rezolvarea situaţiei nefericite cu doctoratul şi plecarea (sau nu?) în Italia. N-am răbdare pentru nimic. Dacă aş putea măcar să predau volumul în condiţii cît de cît onorabile, şi tot ar fi ceva. De la el încolo ghemul s-ar descîlci şi aş pune lucrurile la punct. Am nevoie de multă ordine în mine şi în treburile mele. Am să încerc să urmăresc această ordine prin caietul ăsta; chiar dacă n-o să notez zilnic ce-am făcut, o să rezum mereu zilele în care nu scriu, şi poate aşa va fi mai bine. Primăvara asta mă goleşte de orice chef.

Vineri seara, întorcîndu-mă de la Facultate, m-am întîlnit cu P.P. Cînd e cu mine devine foarte comunicativ, la modul serios. Am discutat despre Coşbuc-ul lui. Ideea pe care o are e ingenioasă şi bine tratată (din cît a publicat). Coşbuc e un poet cult, nu un spontan şi un primitiv. Nu poate fi primitiv cineva care a tradus Divina Commedia. I-am sugerat iar o paralelă cu Leopardi, autor şi el de „idile“. P. e unul din cei mai ciudaţi prieteni ai mei: poate cel mai dotat dintre noi, cei de la Echinox; are însă un fel de înverşunare, un fel de patimă. Temperament sangvin, cred; valorile morale îl preocupă uneori, dar se simte adesea ispitit să dea cu piciorul în toate, pentru un fel de miraj al puterii pe care nu mi-l explic. Înţelege mai mult şi mai bine decît mulţi alţii cît este şi cît ar mai putea să facă, dar are o umoare foarte instabilă, ceea ce-l face uneori capricios şi foarte rău. Cred că sînt singurul dintre „cei vechi“ care mai ţine sincer la el. La drept vorbind, acest om mă fascinează într-un fel, deşi, de cînd a devenit atît de ascuns şi de „suspect“, mă şi irită cîteodată. Poate că nu sînt foarte exact în a-l caracteriza: are, oricum, o putere de muncă şi de pătrundere mai mare decît a mea. Oare, dacă n-aş fi plecat la Roma, aş fi putut ţine pasul cu el? Perioada italiană zace încă toată în mine, nevalorificată. Am sentimentul că, prin tot ceea ce ea a reprezentat pentru mine, a devenit incomunicabilă. Va trebui într-o zi să sparg acest chist şi să văd ce iese din el.

*             Pagini rupte dintr-un jurnal început în 1976 şi – bineînţeles – abandonat (însemnare din iulie 1981).

**           Enciclopedia României, pentru care scrisesem, într-un colectiv condus de Mircea Zaciu, toate articolele despre scriitori. Lucrarea, pusă în şantier la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, n-a mai apărut niciodată.

30 IV 1976

N-am mai scris de vreo zece zile. Lăsasem caietul la Facultate, unde cabinetul pe care mi l-am aranjat (un birou, un raft de cărţi, afişe din Italia şi Spania) e foarte plăcut. Din păcate, merg destul de rar pe-acolo; cel puţin în ultima vreme n-am putut ajunge deloc să lucrez după-amiezele.

L-am cîntărit pe Adrian. Are 5 kg. 230 gr. E înalt: 65 de cm. Să-mi notez datele astea, au în ele ceva înduioşător.

Mi-a dat telefon profesorul Zaciu; a ieşit din spital, se simte bine după operaţia pe care a avut-o. Ne-am înţeles să-l caut săptămîna viitoare, după 1 mai.

Am dat telefon şi la Bucureşti; la secretariatul cu doctoratele au primit cererea mea de susţinere a examenului. Totuşi, foarte stupid: la 3 noiembrie, cu numai 3 zile peste termenul legal de prelungire, nu mi se putea aproba susţinerea. Acum, la cinci luni distanţă, e posibil.

În sensul lucrurilor stupide: revista Flacăra şi-a schimbat formatul: apare în rotativă, în acelaşi număr de pagini ca şi Echinoxul. Articole de un îndoielnic gust şi de un naţionalism şi un oportunism supărător. Acest Păunescu […] e una din figurile cele mai stranii pe care le-a produs literatura română. E talentat, inteligent, dar are o paranoică dorinţă de putere. Spectacolele (cam de bîlci, cam misticoide) ale cenaclului sînt un fel de slujbe în cor. Păunescu practică „echitatea“ cam aşa: ia pe lună mai multe mii de lei ca redactor-şef, titular de rubrici şi rubricuţe etc.; […] Are o vilă de milionar în Bucureşti şi e foarte revoltat pe găinăriile altora!!!

Pe apucate lucrez la volum. Va ieşi slab şi neconcludent, scris în grabă, cu cîteva lucruri bune şi destul de prost scris. Totuşi va trebui să-l public. Îmi pun mai multă speranţă în prefaţa la traducerea din Pareysón şi pe reeditarea Antologiei poeţilor de azi^[4]. Apoi va trebui să dau cursul de literatură italiană, să încep să-mi scriu teza de doctorat, să predau traducerile din Murilo Mendes şi să mă apuc, în fine, de o carte serioasă. Mai e şi revista, pe care vreau s-o duc măcar pînă la 10 ani de existenţă; s-ar putea să fac o greşeală continuînd să lucrez la Echinox, dar deocamdată mă simt legat de ea aproape la fel ca la început.

Am început să am ambiţia de a fi un om ordonat; jurnalul acesta va trebui să fie surprinderea „la zi“ a dorinţei mele. Dar cîte nu mi-am propus pînă acum? Oricum, nu voi reciti nimic pînă cînd acest caiet nu se va umple. Mîine aş vrea să notez cîte ceva despre Blaga – articolul la care lucrez. Acum sînt cam obosit, nu pot să mă limpezesc.

A, uitam: în ultimele zile am citit Marguerite Yourcenar, Piatra filozofală (L’œuvre au noir), am frunzărit cartea lui Manolescu despre Sadoveanu şi alte cîteva. Cel mai plăcut lucru cînd citeşti: să treci de la o carte la alta, din genuri cît mai diferite. O perversitate inocentă.

Luni, 3 mai 1976

Am fost la dl. profesor Zaciu: e slăbit după operaţie şi cam fără chef. Seara a fost mai monotonă decît alteori. Singurul lucru mai cu haz: A. Păunescu a fost afurisit de Patriarh pentru o poezie „ateistă“. Bîrfa e savuroasă.

Eugen^[5] (a fost şi el) e ca de obicei preocupat de ceea ce se petrece în Liban! I-am spus că mă interesează mai mult ce se petrece în jurul meu, aproape de mine.

Spre seară, acasă, am răsfoit Realitate şi romanesc de Liviu Petrescu. Am citit ce scrie despre M. Caragiale şi C. Petrescu. Ce decepţie! Articolul despre Mateiu e de-a dreptul copilăros: autorul e plin de intuiţii, dar transmite toate ideile cu o naivitate de descoperitor de lumi (de pildă, cînd numeşte decadentismul – atît de evident! – al prozatorului). Articolul despre C.P. e o cîrpeală de citate întreţesute, ce e drept, cu cîteva observaţii inteligente. Supărătoare suficienţa cu care anunţă scopurile lucrării etc. L. Petrescu e un tip de o rară inteligenţă. Dar – n-aş fi crezut-o niciodată – n-are stil. P[etru] P[oantă] îmi spunea alaltăieri, cînd am participat la o emisiune în direct pentru Bucureşti (la radio): cel care are stil are şi idei. După o atare ecuaţie, Petrescu ar fi lipsit de idei, ceea ce e totuşi nedrept. Are însă darul de a scrie clar şi articolele din Scriitori români şi străini (mai ales despre străini) sînt destul de bune.

Ore la Facultate: portugheză (un text de Pessoa) şi italiană (două madrigale şi un sonet de Marino). Aceeaşi decepţie în faţa lipsei de pregătire a studenţilor. Explici un lucru cît poţi de convins şi ai sentimentul că sala aşteaptă să sune, cu o resemnare destul de stupidă, nici măcar mimată.

Scriu culcat. Aud răsuflarea suavă a puştiului meu. E o certitudine, el, poate cea mai pură.

Dimineaţă, la Editură: i-am dat lui Igna^[6] articolele depre Ungaretti, Pessoa, Barbu şi Arghezi. Mă urgentează: pînă la finele lunii vrea să expedieze cartea. Să sperăm că se va putea.

Scriu foarte haotic acest jurnal. Neconstrîns însă, sau constrîns parţial. Ştiu că nu voi publica niciodată ce-am scris, dar oare nu sper că o s-o facă, totuşi, cineva, odată? Vanitate caraghioasă, pe care o s-o înăbuş treptat. Cînd va fi dispărut de tot, poate şi libertatea mea în aceste pagini va fi atît de mare încît voi scrie cu adevărat tot ce cred şi ce gîndesc despre mine şi despre alţii.

Marţi, 31 mai 1983

Vizită a lui u.[nchiul] Costel^[7] la noi. Dar evenimentul deosebit e altul: de ieri ştiu că vom fi daţi afară de la Echinox, în termeni foarte eleganţi: cu diplome de onoare ale UASCR^[8] şi cu alte farafastîcuri. Se încheie astfel 14 ani de existenţă a revistei. Altădată voi scrie mai mult despre această epocă a existenţei mele legate de Echinox. Suntem schimbaţi în urma unui acord dintre aşa-numitul Bontaş^[9], secretar al UTC, nuanţă fascistoidă, şi […] Noja^[10], care îşi închipuie că existenţa noastră îi strică lui gloria literară. Idioţii: în cîteva zile, numele lor va fi pe toate gardurile; le vom populariza. Iar gloria lor va creşte odată cu intrarea Echinoxului într-un fel de legendă sau un fel de istorie. De fapt, ca revistă complet dezlegată de grupări, emanaţie a unei pure dorinţe de creaţie şi afirmare, ea nu mai putea exista: pentru că mediul e de aşa natură încît trebuie să optezi. Dar opţiunea noastră a fost dictată de morală, de calitatea intelectuală, de simţul valorii, şi prin asta cred că Echinox a scris o pagină semnificativă în literatura nouă. Dar ea era un produs al anilor de speranţă 1966-1968: din acest punct de vedere era o supravieţuitoare şi plecarea noastră era demult necesară.

I-am anunţat şi pe Jean^[11] şi pe Doru^[12] de şedinţa de mîine. Îmi mai rămîne să menţionez cîteva lucruri: întrebat fiind asupra cui m-aş opri eu ca succesor la cîrma revistei, l-am indicat pe Aurel Codoban. Ştiam că avusese deja contacte cu ei pe această temă, şi m-am hotărît să-l sprijin. Pe Aurel l-am ajutat şi în trecut: chemîndu-l în redacţie, făcîndu-i rost de apartament, pe vremea cînd Pascu^[13] era rector etc. Mă mîhneşte un singur lucru: de cîteva zile se vorbeşte cu el despre această schimbare, el a şi acceptat practic cîrma revistei, dar n-a catadicsit să-mi dea un telefon ca să mă anunţe despre toate acestea. Se pare că prietenia cu V. Sălăjan^[14] îi cam strică; m-ar întrista să văd că din omul de caracter pe care îl ştiam va ajunge înhăitat cu alde Sălăjan*, Damian^[15]. […] Vreau să închei pagina asta cu o notă senină. Într-un fel mă simt eliberat. În chiar pragul vîrstei de 35 de ani, nel mezzo del cammin în sens riguros, mă despart de tinereţea mea luată în simbolul ei cel mai pur. Căci dacă am fost ceva în aceşti din urmă 14 ani, echinoxist am fost.

*             Notă din 1987: azi cred că l-am încadrat prea pripit pe S[ălăjan] printre ei: cazul lui e altul; îl voi descrie cîndva aici. [nota autorului].

1 iunie 1983, miercuri

Azi la ora 13:00 a avut loc schimbarea noastră. Am ajuns puţin înaintea lui Jean şi Doru şi l-am întîlnit pe Aurel Codoban. Nu m-am putut stăpîni să nu-l întreb de ce nu m-a sunat la telefon pentru a mă anunţa de discuţiile pe care le avusese. A dat un răspuns stînjenit; şi a fost pentru mine o lecţie de mică şi incipientă rinocerită: e limpede că trece de partea puternicilor zilei. Pentru a se instala în fruntea bucatelor. Deşi se va vedea că à la longue Echinoxul este un os greu de ros. Cu asta am pus cruce oricărui entuziasm juvenil. La şedinţă, totul a fost pluşat şi vătuit. Discursuri lacrimogene, omagii, diplome, flori, bla bla. Apoi masă la CUC^[16] şi gata. Codoban, căruia i s-a pregătit o intrare cu trîmbiţe (i s-a dat de către Bontaş şi Cristoiu^[17] premiul UTC pentru carte etc.), era stînjenit şi totuşi hotărît să ia taurul de coarne, să înfrunte jena (de care un telefon prealabil l-ar fi scutit, totuşi). Trîntesc o poartă peste toate astea şi gata.

Transcriere şi note de Lucia Papahagi

^[1]     Exerciţii de lectură, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976.

^[2]     Carte apărută ulterior cu titlul Scriitori români. Mic dicţionar, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

^[3]     Apărute ulterior: Luigi Pareysón, Estetica. Teoria formativităţii, Bucureşti, Ed. Univers, 1977; Murilo Mendes, Metamorfozele, Bucureşti, Ed. Univers, 1982; André Helbo, Michel Butor, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978.

^[4]     Antologia alcătuită, în 1925, de Ion Pillat şi Perpessicius, cu „chipuri“ desenate de Marcel Iancu.

^[5]     Eugen Uricaru.

^[6]     Vasile Igna, poet şi prozator, redactor la Editura Dacia.

^[7]     Constantin Anastasatu (1917-1995), ilustru medic ftiziolog, unul din cei patru fraţi mai mari ai mamei autorului, Elena. A fost rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti între 1972-1976, preşedinte al Societăţii de Pneumologie şi Fiziologie în 1974, membru al Uniunii internaţionale împotriva tuberculozei şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale.

^[8]     Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România.

^[9]     Vasile Bontaş, secretar cu propaganda al Uniunii Tineretului Comunist (UTC).

^[10]    Ion Noja, poet şi romancier, în perioada respectivă secretar al Comitetului Judeţean Cluj al PCR.

^[11]    Ion Pop.

^[12]    Ion Vartic.

^[13]   Ştefan Pascu (1914-1998), istoric, rector al Universităţii din Cluj între 1968-1976.

^[14]    Vasile Sălăjan, prozator, fost activist al Comitetului Judeţean Cluj al PCR, în perioada respectivă redactor-şef al revistei Tribuna.

^[15]    Ştefan Damian, poet, prozator şi traducător. Activist la Comitetul de Cultură Cluj (1980-1982) şi la secţia de cultură a Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român din Cluj-Napoca (1983-1985).

^[16]    Casa Universitarilor din Cluj.

^[17]    Ion Cristoiu, ziarist.