Horia Bădescu

Balada crâşmei lui Mongolu

 

 

– la Echinox

 

De va fi fost, a spune eu nu ştiu,

un alt lăcaş să-şi urce paraponu’

mai sus decât noptaticul duhliu

ungher setos al crâşmei lui Mongolu,

 

un alt lăcaş să cheme mai semeţ

sub streaşina amurgului drumeţii,

o altă lucrătură mai de preţ

în care steaua să şi-o bea poeţii!

 

La Mongolu în chilie,

când bătea către chindie

ne strângeam să nu ne ştie

potera de la agie.

 

La Mongolu în chilie,

vii de viaţă şi de vie,

luam vecia în chirie

şi Raiul pe veresie.

 

În ctitoria bahicului domn

sfârşeau în zori năstruşnice chiolhanuri

cu vinurile pâlpâind a somn

în scoica dijmuitelor pocaluri ;

 

în palma miezului grăbitei nopţi,

giulari frenetici ai înaltei stări,

stam rezemând tăcerile de bolţi

şi întristarea lumii în cântări.

 

Eram acolo, dăruiţi de vis,

scârbiţi de timp şi limpeziţi de viaţă,

eram cu toţi, aşa precum s-a zis:

“superbii cavaleri de dimineaţă“;

 

acolo unde nărăvitul Puc

la mult spurcate subţirimi de peană

şi-a pus cu grijă capul pe butuc

şi-a tras oblon muierii sub sprânceană,

 

acolo unde diavolul bărbos

ne cobora la ţărm de Vaviloane,

cu lacrimile îngheţate-n os

de plângerea domniţelor bălane,

 

acolo unde, de paloare ninşi

şi înhăitaţi în lungă cumetrie,

de duhul cărnii se lăsau învinşi

cercaţii schimnici Petru şi Ilie;

 

O, cum se mai sfinţea pristolu

iubirii când dădeau ocolu

cochetelor de la Mongolu

hârşiţii martologi în pocinoage

de vechi bucoavne şi de terfeloage

cu şuie madrigaluri filoloage!

 

erau preaînvăţaţi tocmiţi pe rând

la slova învechitelor hrisoave,

porniţi să-şi spele păcătosul gând

în pipărate vânzoliri de snoave.

 

Era în toamna ce ne cotropea,

înlenevind miresmele sub nară,

când plin de spaimă, îngerul căzut

strigă spre noi: «scoateţi-mă de-afară!»

 

Era mărirea gândului din noi,

era o plasă albă de lumină,

era dumnezeiescul tărăboi

în nesfârşita cerului grădină,

 

Eram un ochi din veşnicie-ntors

cu pleoapa bucuriei în afară,

eram surâsul unui univers,

eram acei ce nu vroiau să moară!

 

Mongoloinii, tagmă însemnată,

cu harul nopţii înstelat în pântec,

biserică de vis, cutremurată

de liturghia bahicului cântec !

 

Mongoloinii, casă domnitoare

pe ultimele veacului spărturi,

prinţi de amurg, înzăpezită floare

rodind potrivnicilor auguri

lumina altor semne şi scripturi!

 

O, voi echinoxiştii de atunci

închinători celestelor spelunci

unde heruvi vă ispiteau cu punci

şi numai Dumnezeu dădea porunci,

pe voi vă laud: Ave! Suntem chit.

Semnez aici eu, cel ce-am săvârşit.

martie 1974