EUGEN URICARU, ÎNAINTE DE „ECHINOX“

• Eugen Uricaru.

Înainte de revistă a fost Cenaclul. În epocă, exista această instituţie literară informală care avea nevoie, totuşi, de un sprijin oficial. Acest sponsor putea fi o revistă, care oferea nu doar spaţiul de desfăşurare, ci şi virtuala posibilitate a publicării textelor prezentate în şedinţele, de obicei săptămânale, la orele serii, însoţite de aproape obligatoriile escapade la niscaiva restaurante de cartier ori cofetării unde puteai lua şi un pahar de coniac cu trei-patru lei, cum era „Arizona“ (de fapt, cofetăria Tineretului), aşa cum era revista Tribuna, săptămânalul de autoritate culturală, cu un trecut glorios, dar cu un prezent în penumbră. Alt sprijinitor al unui cenaclu literar putea fi Facultatea de Filologie, cum se numea atunci, unde existau şi săli, şi îndrumători în ale literaturii începătorilor. Cenaclul Tribunei era deja pe deplin anchilozat din pricina dezinteresului celor care ar fi trebuit să-l anime, iar la Facultate, un cenaclu cerut de „jos în sus“ însemna să te legi la cap fără să te doară. De altfel, lucrurile stăteau mai rău decât atât, iar asta se va vedea iute, spre norocul „Echinox“-ului de mai târziu. Eram student în primul an, la secţia româno-italiană, şi undeva, poate în cer, s-a hotărât că lucrurile să se ordoneze în aşa fel încât să aibă un rost. Sorţii au făcut să fiu coleg de grupă cu Marian Papahagi, cu Marcel Runcanu şi Nicolae Diaconu. În vecinătăţi, în grupe paralele sau la un an diferenţă, se găseau Adrian Popescu, Dinu Flămând, Petru Poantă, Horia Bădescu, Vincenţiu Iluţiu, Gavril Moldovan, Olimpia Radu, o minte sclipitoare, Raluca Filip, Petru M. Haş, Iustin Moraru şi Radu Pâslaru de la Politehnică, Nicolae Sârbu. O să mă opresc, deoarece o înşiruire de nume prea lungă devine fastidioasă. În câteva săptămâni, poate câteva luni, am ajuns să ne cunoaştem destul de bine şi cercul de „amici literari“ s-a lărgit simţitor. Am intrat în legătură cu câţiva studenţi de la germană, Peter Motzan, Franz Hodjak, Bernd Kolf, de la secţia maghiară, Gaál György. Nu era simplu, de la alte facultăţi, mai cu seamă de la istorie – filosofie , drept dar şi de la matematică sau fizică şi o să-i pomenesc pe Ladislau Gyémánt, Zoltán Rostás, Radu Mihai, Ion Maxim Danciu, Ionel Reghini, Andrei Marga, Aurel Codoban, Mihai Bărbulescu. Unii sunt amintiri, alţii academicieni sau profesori incontestabili. Dar cea mai mare bucurie ne-a creat-o relaţia cu Institutul de Arte Plastice unde ne-am împrietenit cu studenţi la fel de frământaţi de idei novatoare ca şi noi – Florin Creangă, Mircea Baciu, Octavian Cosman, Clara Rado, Mariana O. Bojan. Astăzi fac liste, atunci realizam prietenii adevărate. Nu e uşor să coagulezi interesele unor tineri abia desprinşi din adolescenţă pentru a construi ceva. Cei mai mulţi dintre cei cu care ne împrietenisem aveau interese destul de haotice ori supuse unor necesităţi specifice unor tineri ţinuţi din scurt şi dintr-o dată liberi de multe dintre constrângerile familiei. Eram în faţa unor provocări noi, cele mai multe înşelătoare. De ceva eram siguri – vremea se schimba şi noi eram parte din această schimbare. Credem, în general, că „spărgătorul de gheaţă“ politic, ideologic, social a fost „Primăvara de la Praga“. Dar noi eram în 1966-67. Eram în siajul Declaraţiei din Aprilie, percepută ca o declaraţie de reală independenţă faţă de Uniunea Sovietică, în ecoul puternic al amnistiei deţinuţilor politici din 1964 şi în gălăgia asurzitoare ce s-a iscat după moartea lui Dej şi instalarea unui lider nou, cam tinerel, înconjurat de vulpi bătrâne în ale politicii ca Maurer sau Bodnăraş şi care nu aveau nimic împotriva unui val nou de energie tinerească pe care să-l folosească la împingerea greoiului car al orânduirii socialiste din România. Simţeam asta, unii conştient, alţii intuitiv, dar lecţiile unui trecut destul de apropiat copleşit de violenţă, absurditate şi minciună ne făceau să fim neîncrezători în posibilităţile ce se arătau la îndemâna celui care voia să îndrăznească. Marian Papahagi provenea dintr-o familie de intelectuali de vârf în cultura română, cu o istorie de temeinicie şi provizorat. Avea o capacitate uimitoare de a înţelege lucrurile şi o putere de muncă intelectuală şi nu doar unică. În ceea ce mă priveşte, eram într-o situaţie excentrică faţă de majoritatea cercului de interes pe care îl creasem. Cunoşteam mai bine decât mulţi dintre noii prieteni cum funcţionează maşinăria puterii, aveam o educaţie cumva spartană, fără mari aşteptări, şi înţelesesem că esenţial este să iei decizii la momentul potrivit, fără ezitări, fără păreri de rău. Fiind absolvent de Liceu Militar, intrat în lumea civiliei, ştiam un singur lucru – fă ce ai de făcut! Ştiam că am de făcut ceva la îndemână – un cenaclu în care să facem literatură adevărată şi să reconstruim legătura cu literatura, cultura românească interbelică. Poate acest al doilea obiectiv era mai important.

Pentru cenaclu aveam nevoie de un spaţiu care nu putea fi în facultate, în urma refuzului categoric al Decanului de a ne îngădui în spaţiile gestionate de Domnia Sa. Aşa se face că am ajuns la concluzia că ne trebuie un spaţiu public, la îndemâna oricui. Ce este mai public decât alimentaţia publică? La cofetăria cunoscută sub numele de „Sala 30“, deoarece Facultatea avea 29 de săli, nu se putea deoarece se închidea la ora când noi voiam să deschidem „şedinţele“… Aşa am ajuns la Crama Bucureşti, la subsol, unde eram destul de familiari, în apele noastre. Era un loc boem, deci potrivit unor poeţi, chiar şi săraci. Avea mese lungi unde se puteau aduna 20 de persoane. Numai bine. Aşa am ajuns la ceea ce a devenit La Mongolu. Prima adunare a semănat pentru restul clienţilor cu o agapă obişnuită a studenţilor de la Filo. Doar că acolo a citit un poem lung, nu lipsit de virtuţi, „Omul negru“, se numea, poetul – începător atunci – Petru M. Haş. Îmbrăcat ca de obicei în negru, Petru M. Haş, cu o voce baritonală, a reuşit să dea un aer serios adunării noastre din jurul unor pahare, care cu vin, care cu suc, care cu votcă. După gust şi buzunar. Aveam afişe, aveam emblemă, aveam voluntari pentru a ne face cunoscuţi ca nişte creatori de bunuri intelectuale, dar totul era o alcătuire destul de precară. Nu eram o entitate. Nu eram o manifestare publică de care să ţii seama. În acele timpuri destul de nesigure, încă o potriveală nesigură chiar că nu conta. Dar pentru noi era ceva nemaipomenit, ceva care ne consuma timpul, energia, aspiraţiile. Se crease o atmosferă de încredere, de sprijin reciproc fără tocmeli şi aranjamente, era ceva din modelul muşchetarilor lui Dumas. Ceva mai mult, pentru că nu-l slujeam pe Rege, iar pe Cardinal îl ignoram. Eram deja echinoxişti. Ceva-ceva s-a auzit şi pe nişte culoare mai întunecate, prin niscaiva birouri cu uşi tapiţate, aşa încât, după ce numărul curioşilor care se plimbau cu aer indiferent pe lângă masa noastră lungă din prima sală a Cramei gestionată de Remus Pop, poreclit Mongolu, a devenit stânjenitor, am fost chemat la Decanat, era acelaşi Decan şi acelaşi Decanat, unde mi s-a spus că putem deschide oficial cenaclul ăsta pe care l-aţi inventat cu un nume imposibil dacă nu greşit, ce-i aceea Echinox, Echinocţiu, poate? Şi mi s-a indicat sala 29 şi data la care să ţinem şedinţa legală de inaugurare. Sala 29, cea mai mare sală a Facultăţii. Într-o sală uriaşă te poţi face de râs imediat dacă vin doar câţiva prizăriţi. Era totuşi un pas înainte. Am luat decizia să facem şi o expoziţie a echinoxiştilor de la Arte Plastice. Se ocupau pereţii, sala nu mai era chiar goală. Pe dinăuntru, eu unul, dârdâiam. Pe dinafară eram foarte bătăios. De citit urmau să citească toţi care voiau să se arate în public. De un singur fel de public eram sigur – conducerea Facultăţii şi alţi supervizori. În rest, Dumnezeu cu mila, nu era decât una dintre manifestările culturale din oraş. Mai la vedere, mai trecute cu vederea. Poate venea şi Mongolu care se împrietenise cu noi atât de mult încât ne lăsa într-o sală mai izolată, cu una-două lăzi cu sticle de vin şi pleca încuind Crama. Aşa se face că într-o seară l-am auzit pe una din răsuflătorile subsolului pe Florin Creangă, cel mai pitoresc dintre noi, strigând „Băieţi, scoateţi-mă de afară“! Zicerea a rămas în folclorul urban.

În după-amiaza când s-a petrecut prima şedinţă legală a Echinox-ului, sala 29 a fost neîncăpătoare. 95 la sută dintre cei prezenţi erau cetăţeni obişnuiţi ai oraşului, nu-i cunoşteam. Era prezent şi redactorul-şef al Tribunei care l-a sfârşitul adunării s-a exprimat: „Un sfârâiac“. Nici nu prea putea spune altceva, el patronând Cenaclul revistei care se desfăşura în sala Filialei Uniunii Scriitorilor, una dintre odăile în care locuise o vreme A.E. Baconsky. Prima seară legală a cenaclului Echinox s-a terminat cu bine, cu excepţia iritării oficialităţilor provocată de recitarea unei poezii intitulate „Poetul Ioan Vidrighin face grevă!“ efectuată de către studentul Ioan Vidrighin. Dar nu au fost consecinţe. Nu aveam de gând să facem grevă, dimpotrivă, voiam să sufocăm oficialităţile cu ideile, iniţiativele şi agitaţia noastră. Eu am comis o obrăznicie şi am citit o poezie despre tăietorii de lemne de la Ilva. Până atunci nu mă manifestasem ca atare. Doamna profesoară Viorica Lascu, cu care studiam poezia medievală italiană, m-a atenţionat că e cam gândiristă poema mea şi ar trebui să depăşesc momentul. Am fost încântat, nu dorisem decât să semnalez subliminal că suntem legaţi organic de literatura interbelică. Pe atunci, toată lumea era entuziasmată de noul val literar apărut după 1964, de la poezia de notaţie, la proza pitorească cu personaje anume, şoferii de cursă lungă ori marinarii de pe Dunăre. Da, acolo, în sala 29, tot grupul de la Crama lui Mongolu a obţinut o uriaşă măruntă victorie, de acolo a venit ideea şi energia de a trece la înfăptuirea unui proiect cu totul utopic – o revistă. Asta chiar ar fi fost o izbândă. E momentul să spun că numele acesta „Echinox“ nu este nici întâmplător, nici fără subînţeles. L-am stabilit în vreme ce mergeam împreună cu Marian Papahagi către casa lui de pe strada Moţilor. Avea marele avantaj că era clujean de baştină, avea o casă şi în casă o bibliotecă impresionantă. Pe strada Pavlov, de lângă parc, acum are alt nume, ne-am oprit amândoi la acest cuvânt – Echinox. Asta e – am spus amândoi. Simţeam, nu ştiam, simţeam că traversam un moment de schimbare, nu ştiam ce va urma, iarna sau primăvara, dar trăiam momentul egalităţii, al cumpenei dintre întuneric şi lumină. Depindea de noi să hotărâm ce va urma. Mai departe, totul s-a petrecut exact cum prevăzusem, în contextul în care îl bănuiam. Şefii erau derutaţi, iar subordonaţii temători. Noi am dat buzna şi i-am luat pe toţi prin surprindere. Acest context ne-a permis să întemeiem cenaclul şi să solicităm apariţia revistei. Au fost multe întâmplări, unele stupide, altele hazlii, dar toate cu tâlc. Toate ne-au arătat că împăratul e gol, dar totuşi este împărat. Discuţii lungi pe două fronturi. Unul, cel mai greu, era acela în care trebuia să ţinem unit grupul, să-i convingem că este posibil să obţinem revista, iar celălalt, să câştigăm de partea noastră cât mai mulţi factori de decizie, oameni înţelepţi care înţelegeau că vremurile se schimbă. Era anul 1968. Am avut de partea noastră pe marele profesor Constantin Daicoviciu, care ne-a sprijinit decisiv, era şi rector şi membru în Consiliul de Stat, pe secretarul de partid al Universităţii, profesorul Irimie, mai toată floarea UASR din Cluj, asistenţii de la Filologie între care Ion Pop, Liviu Petrescu, Ion Vartic şi câţiva profesori mai liberali cum era Mircea Zaciu sau Maria Protase ori Ion Aluaş de la Filosofie.

Chestiunea revistei devenise extrem de sensibilă, lucrurile puteau deveni destul de dăunătoare pentru cei ce o sprijineau, dar am avut noroc. Istoria mergea în sensul favorabil nouă. Evenimentele din Cehoslovacia care dădeau semnalul unei „primăveri“ ideologice creau impresia că nu mai exista cale de întoarcere. România devenise liberală, în limitele comunismului cu faţă umană. Era opţiunea conducerii superioare de partid. Asta nu însemna că nu existau conduceri mai de jos care nu erau de acord cu această linie. Iar noi, cu sau fără ştirea noastră, eram folosiţi de ambele tabere. De una ca să se dovedească necesitatea schimbării, tineretul e plin de idei şi energii, cealaltă – tineretul trebuie pus la punct, e în orbita ideilor reacţionare, ale dreptei, duşmanul nostru, al tuturor. Cred că am fost nu doar isteţi, ci şi înţelepţi. În primul rând, ne-am gândit de la bun început la o revistă trilingvă, formula urma să fie stabilită după aprobare. În al doilea rând, am folosit toate clişeele posibile pentru a linişti suspiciunile şi nu am prezentat niciodată, nici la conducerea locală de partid, nici la Bucureşti, un sumar anume. Lăsam doar să se înţeleagă tot felul de prostii şi, mai ales, că suntem nişte studenţi mărginiţi care ne vom lăsa conduşi de cei care vor să conducă. Aşa se face că, în cele din urmă, am primit aprobarea de a scoate o publicaţie de uz intern care să reflecte viaţa şi preocupările studenţilor, lucrările ştiinţifice şi cercetările din laboratoare ale acestora. Important era faptul în sine, se aprobase revista. Am trecut la fapte concrete. Colegii de la Arte Plastice, pe care i-am amintit, au trecut la elaborarea unei machete adevărate, cu rubrici şi ilustraţii, am găsit un sprijin tehnic de neînlocuit în domnul Alexandru Dănescu şi în inginerul Manole, din tipografie. Umblam prin diferite locuri să batem la maşină manuscrisele, unele debutul absolut al autorilor. Domnul Teodor Tanco ne-a ajutat mult, punându-ne la dispoziţie şi maşina de scris, şi secretara sa. Era greu, foarte greu, deoarece Marian Papahagi era deja în Italia, câştigase o bursă pentru a studia la Universitatea din Roma, „La Sapienza“ şi doar Marcel Runcanu se arătase disponibil să se zbată lângă mine pentru a strânge sumarul. Aidoma naţionalei de fotbal, făcusem un joc bun, dar nu prea eram în stare să marcăm. Totuşi, cu chiu cu vai, am strâns sumarul. De mare folos ne-a fost alocarea de către Universitate a unei încăperi în clădirea de vizavi de Universitate, unde astăzi este aşezată de Primărie o placă comemorativă pentru redacţia „Echinox“. Având redacţie, aveam loc de întâlnire şi încetişor inspiram încredere. Cu câtva timp înainte de a preda numărul unu definitivat, m-am întâlnit întâmplător cu profesorul Irimie, pe stradă, cam pe la Opera Maghiară. Mă gratulează domnul profesor pentru tot ceea ce făceam, i-am mulţumit ştiind că ne-a susţinut, iar el întrebă – cum staţi cu primul număr? I-am răspuns, fără să-mi ascund încântarea, – în câteva zile îl dăm la tipografie! Menţionez că nimeni nu ştia ce conţine acest prim număr. Nimeni, nici cei care firesc ar fi putut să o facă nu ne-a cerut să vadă sumarul, iar profesorul Irimie ar fi fost unul dintre aceştia. – Ei, bravo vouă! Dar la Cenzură aţi fost? Am rămas interzis. Cenzură, ce cenzură? Am reuşit să îngăim. Tinere, în România, şi o invitaţie la nuntă, trebuie să primească un bun de tipar, o ştampilă de la Cenzură. Altfel tipografia nu tipăreşte! Am dat din cap, bine, am înţeles. Şi unde e Cenzura asta? Profesorul m-a lămurit – La etaj, în clădirea Poştei.

A doua zi, cu dosarul sub braţ, m-am prezentat la ora 9 la Poştă. Am găsit şi scările, până atunci neobservate de mine, care duceau la etaj. Am urcat cu paşi grăbiţi, iar la etaj am văzut o singură uşă. Am bătut energic şi am intrat. În faţa mea se aflau două şiruri de mese, cam douăzeci, la care stăteau aplecaţi peste hârtii oameni în costume, cu cravată. Am simţit că sunt privit cu sinceră curiozitate, nu eram o figură familiară. – Bună ziua, nu vă supăraţi, aici e Cenzura?

Niciodată n-am văzut o expresie atât de cercetătoare la atât de mulţi oameni deodată. După o lungă tăcere, cineva mi-a răspuns – Mergi dumneata la tov Pârcălab, vă lămureşte el! şi mi-a arătat o uşă capitonată drept în faţa mea! Am ştiut că am călcat în străchini, dar nu mă simţeam vinovat. Vinovaţi erau ei, că existau. Am intrat la tovarăşul Pârcălab care probabil auzise întrebarea mea şi mă aştepta, rezemat comod în fotoliu din spatele unui birou masiv, sculptat. Ştiam că astfel de birouri se fac la Arad şi le mai văzusem pe oriunde ajunsesem când umblasem după aprobări, inclusiv la C.C. unde am nimerit împreună cu Marian pe un coridor unde ajunsesem necontrolaţi de gărzi spre spaima unei femei de serviciu. Intrasem acolo la ora 7,30 dimineaţa direct de la Gara de Nord. Era prea devreme, nici gărzile nu lucrau.

M-a luat tare. – Spune tinere, dumneata ştii cine conduce ţara asta? Cam fâstâcit, înţelesesem că făcusem o gafă de proporţii, spusesem în gura mare că împăratul e gol puşcă, am reluat rolul tâmpitului şi am zis – Clasa muncitoare! Şi prin ce conduce? Am ridicat din umeri. – Prin dictatura proletariatului, tinere! Ai priceput?

Era pentru prima oară când nu mai întâlneam o ezitare, o nesiguranţă la un şef. Am început, cam caraghios, să explic că nu am vrut să spun cenzură, ci cezură, adică un termen folosit de noi la filologie care înseamnă pauză, adică în cazul de faţă o pauză de gândire, absolut necesară. O prostie. Dar o prostie care l-a convins pe tovarăşul Pârcălab că are de a face cu nişte studenţi, şoareci de bibliotecă, poate sunt cu niscaiva pile, nu sunt periculoşi. Cert este că am lăsat manuscrisul primului număr al viitoarei reviste „Echinox“, manuscris ce a ajuns la Tipografie cu foarte puţine tăieturi, nimic important. Iar în primul număr se aflau articole, texte despre sau de Emil Cioran, Mircea Eliade, Heidegger etc., nume care apăreau pentru prima dată tipărite după 1947. De altfel, furtuna s-a pornit imediat după apariţie. Fără să ne dăm seama, am furnizat muniţie taberei conservatoare. Eram dovada faptului că nu poţi să te încrezi într-un tineret molipsit de doctrine de dreapta, dreapta duşmanul socialismului triumfător. Am fost destituit din postura mea de redactor-şef al revistei şi am încasat destule lovituri (prima mea carte a stat patru ani la cenzura adevărată, am fost făcut zob ca prozator în Lupta de clasă şi luat în tărbacă de ziarele de partid etc.) Dar revista a supravieţuit, după o scurtă suspendare. Chiar şi eu am supravieţuit ca autor.

Revista „Echinox“ a apărut în data de 28 decembrie 1968. Avea un tiraj de 5.000 de exemplare, abonamente prin redacţie, se difuza în oraş şi în ţară prin tutungerii datorită spiritului inventiv al colegului nostru Radu Pâslaru. Unii dintre echinoxişti distribuiau revista în locuri publice asemeni vânzătorilor de ziare de altădată. Toate acestea sunt irepetabile, dar şi de neşters, în pofida unora care îşi doresc, argumentează şi făptuiesc tot felul de înscenări pentru a rescrie trecutul. Nu mor caii când vor câinii, vorbă din popor!