Dumitru Cerna

Libertatea de a scrie? Păi, sigur că există, nimeni nu-ţi restricţionează acest drept pe care credem noi, scriitorii, că-l avem. Ne aşezăm la masa de scris şi ne imaginăm că suntem singuri, şi credem că putem scrie cu sinceritate adevărul întreg. Şi eu cred că majoritatea scriitorilor îşi „asumă riscul libertăţii“, chiar cu preţul „iritării“ unora. Numai că în realitate scenariul acesta există doar în imaginaţia noastră. În fapt, din păcate, lucrurile stau cu totul diferit.

Unul dintre motivele care contrazic libertatea absolută a scrisului îl constituie piedicile la publicare. Degeaba am eu sentimentul că sunt liber când scriu, dacă ceea ce am scris nu pot publica. Ştim cu toţii, numai că ne facem că nu ştim, că există reviste închise, de familie/de grup/de anturaj. Şefii unor reviste, nu toţi, desigur, par nişte „putini“ care-şi permit orice, bunăoară a-şi selecta pe criterii de „aşa vrea muşchii mei“ pe cei dezirabili, iar indezirabilii nu vor publica niciodată „în revista mea“, chiar dacă revista este susţinută din bani publici şi chiar dacă scriu mai bine decât „ai casei“. Cum sunt numit şef al revistei, îmi schimb complet comportamentul: devin arţăgos, pretenţios, în detrimentul calităţii, sunt mai gălăgios ca până atunci, îmi selectez colaboratorii dintre cei care, la rândul lor, mă vor publica şi ei pe mine, adică tot pe şefii de reviste, îi public pe cei care îmi pot asigura unele servicii şi pe cei ce devin atenţi cu mine, aşa ca în cazul medicilor.

Al doilea impediment în calea libertăţii absolute în a scrie este cel al conţinutului. Păi, vrei să spui adevărul, dar în acelaşi timp încep frisoanele: dar dacă se supără, dacă supăr pe cine ştie cine cu putere şi mă trezesc pedepsit şi aruncat în stradă, te întrebi de ce să fii tu deşteptul care să spună adevărul, de ce să nu laşi pe altul, iar tu să chibiţezi de pe margine, punându-te, astfel, la adăpost. Când, printr-o conjunctură pe care n-o mai dezvălui, a trebuit să-i apăr pe angajaţii revistei clujene Tribuna de agresiunea noului ei şef, acesta s-a supărat pe mine, devenindu-mi duşman de Moarte şi refuzând mai apoi publicarea mea în revista susţinută din bani publici. Cine credeţi că s-a mai supărat pe mine atunci, în solidar cu „şeful Tribunei“? Scriitorul care a fost în vreo două rânduri prefectul judeţului Cluj. Când am întrebat în stânga şi-n dreapta ce legătură este între cei doi, mi s-a răspuns în şoaptă: sunt prieteni, cum, nu ştii? Şi dacă ai păţit-o o dată, ia-te de mai vorbeşte despre deplina libertate!

Al treilea obstacol în aşa-zisa libertate a scrisului sunt criticii literari sau, mai bine-zis, comentatorii cărţilor noastre, căci, din păcate, breasla, în toată splendida ei importanţă, nu mai există. Şi aici vorbim despre grupuri şi grupuleţe, despre anturaje şi interese, despre influenţe şi „obligaţii“, despre premii şi „şmangleală“. Criticii literari s-au privatizat, şi-au deschis sereleuri misterioase şi, ca administratori ai propriei lor afaceri, fac ce vor, scriu despre cine vor şi cum vor, pe criterii subiective, dar urmărind interese obscure pentru altul, pentru ei destul de clare, ce naiba? Dau aici doar un exemplu: era lansarea unui volum de poezii, la Cluj-Napoca, al unui medic neurolog din Bucureşti. Curios să-i citesc poezia lăudată excesiv de un cunoscut scriitor, nominalizat din când în când la Nobel, m-am îndreptat spre locul lansării. Pe drum, mă întâlnesc cu un coleg care mergea într-acolo, cu toată familia sa. Când i-am spus unde merg, m-a sfătuit să fac cale-ntoarsă, că nu merită. Bine, dar a scris cutărică laudativ despre el! „Dragă, sigur că a scris, doar sunt prieteni, de unde crezi că ştie atâtea despre mendebili, creând personajele acelea, devenite „marca lui“, decât de la cel lăudat. N-are rost să-ţi pierzi vremea, medicul este un foarte slab poet. Noi mergem, fiindcă ne cunoaştem, am primit invitaţie expresă şi musai s-o onorăm…“ Despre nemulţumirea faţă de cum s-a scris despre tine şi despre creaţia ta de către critici, nici nu poate fi vorba. Nimeni nu scrie rău despre nimeni, fiindcă toţi scriu „aranjat“, din interes, şi-atunci opinia criticului nu poate fi decât una excelentă.

Mai este şi motivul aşa-zisei reprobabilităţi. De teama unui scandal, amâni publicarea a ceea ce ai scris. Aceasta se referă mai cu seamă la literatura diaristică. Mă gândesc acum la I. Negoiţescu, al cărui jurnal cred că nu-l voi citi vreodată, fiindcă cineva, persoană importantă, nu pot spune cine, tot amână publicarea lui*, că încă nu e vremea, că ce va zice lumea, că, lasă, poate altă dată. Când? Este şi asta o ciobire a libertăţii de a scrie, temându-te, tu sau cei îndrituiţi să decidă în locul tău, de efectele libertăţii pe care ţi-ai asumat-o în momentul scrierii.

Unde este în toate cele enumerate libertatea absolută de a scrie? Degeaba mă aburesc că sunt liber la masa de scris, dacă ceea ce scriu nu poate ajunge la cititor, refuzat de cenzura democratică ori nepublicabil. Se aplică tot „selecţia“ păguboasă şi meschină. Şi-i poţi judeca în vreun fel, dacă lor nu le place ce-ai scris? În ultimă instanţă, apelezi altundeva până vei găsi pe cineva cu mila lui Dumnezeu care să te publice, dacă ţii atât de mult să fii scriitor, într-o ţară liberă, ca pasărea în colivie! Cei despre care am scris aici sunt fervenţi combatanţi ai năravurilor comuniste, dar ei toţi operează cu „mijloacele“ comuniste moştenite.

Aţi observat ceva ciudat la textul meu? Cum, n-am dat niciun nume, în afara celor două? Oare de ce? Domnului Llosa îi dă mâna să fie liber când scrie sau când ridică problema libertăţii scrisului, fiindcă a renunţat să mai candideze, şi-atunci nici că-i pasă supărându-i pe unii cu adevăruri incomode. Dar noi?

* Afirmaţiile d-lui D. Cerna sînt total eronate. Fiind vorba de un text foarte dificil, la editarea Jurnalului lui I. Negoiţescu lucrează o întreagă echipă specializată în filologie, germanistică, muzică. (I.V.)