Radu Mârza

1. Trăim într-o vreme în care libertatea de a scrie (şi de a publica) este o realitate. Cu toate acestea, libertatea (inclusiv cea de a scrie) este foarte fragilă şi se pierde foarte uşor. Cel mai uşor este să-ţi pierzi libertatea şi drepturile fundamentale (dreptul la opinie, dreptul la asociere, libertatea de mişcare, dreptul la educaţie şi la sănătate), inclusiv dreptul de a scrie liber, printr-un vot acordat prost sau nedat, pe principiul că „oricum, ce rezolv eu cu asta?“, „oricum nu se schimbă nimic“.

Mă simt şi sunt liber când scriu. Liber când mă ocup de cercetarea istorică, de meseria mea (îmi permit să introduc aici această nuanţă, care mă îndepărtează de literatura de ficţiune), unde nimeni dintre colegii mei, inclusiv dintre cei aflaţi pe poziţii ierarhice superioare, nu mi-a spus vreodată ce să cercetez, ce cursuri să ţin sau cum să le ţin. Desigur, de-a lungul timpului am avut de-a face adeseori cu oameni pricepuţi la toate, mai ales la istorie, care mi-au spus, uneori de-a dreptul imperativ, cu ce subiecte sau cu ce epocă istorică ar trebui să mă ocup.

Liber când scriu texte de atitudine, în legătură cu subiecte de actualitate, în ultima vreme cu privire la războiul din Ucraina. Am atitudini ferme şi nu le ascund, ştiu că sunt deranjante pentru unii, dar trăiesc într-o ţară liberă, alături de eventualii mei contestatari. Împreună ne bucurăm de dreptul la opinie.

Liber când scriu ficţiune. Până acum am publicat câteva povestiri (în Apostrof) şi destul de multe poezii (pe blogul generosului domn‘ profesor Liviu Antonesei https://antoneseiliviu.wordpress.com/). Mai ales în formă lirică, am exprimat de câteva ori opinii personale pe subiecte mai sensibile sau contemporane şi niciodată nu mi-am pus problema autocenzurii.

2. Subiectele mi le aleg în funcţie de simpatiile şi sensibilităţile mele. Atât în cercetarea istorică, cât şi în povestiri sau poezie. Asemeni tuturor autorilor, am propriul meu univers de idei, orizontul de lecturi şi de preocupări, background-ul familiei şi al educaţiei pe care am primit-o, epocile şi spaţiile geografice şi culturale care mă pasionează şi de aici rezultă subiectele pe care mi le aleg sau care, uneori, mă aleg ele pe mine. „Seismograf“ interior? Nu… Singurele reţineri ar putea veni din sentimentul de decenţă şi din repulsia de excesiv, dar nu am fost tentat să o iau într-acolo.

3. Da, criticul literar este liber să citească şi să interpreteze cum consideră de cuviinţă. Evident, cu decenţa care trebuie să ne caracterizeze pe toţi. Până la urmă, criticul literar este un soi de istoric care analizează sursele şi încearcă să şi le explice. Până în prezent, din câte ştiu eu, o singură dată am fost nedreptăţit de o apreciere critică, era vorba de un comentariu amplu şi elaborat despre una din cărţile pe care le-am publicat, dar a fost un comentariu anonim al cuiva care în mod sigur nu citise cartea şi efectiv l-am trecut cu vederea. Textele de atitudine, publicate pe blogul meu sau în Contributors au primit, de-a lungul anilor, multe reacţii negative, dar e normal să fie aşa. Şi ele erau comentarii anonime şi, multe dintre ele de o virulenţă care nu are nimic de-a face cu libertatea de exprimare, aşa că nu le-am băgat în seamă. Mai mult decât atât, după ce am citit un comentariu al unui anonim care se pretindea bucureştean şi care mă ameninţa că vine el la Cluj-Napoca să-mi rupă picioarele, am renunţat să le mai citesc. Pur-şi-simplu le ignor.