Alexandra Medaru

1. Arta presupune libertate, fără ea nu am fi artişti, ceea ce înseamnă că şi literatura trebuie să poată spune acele lucruri pe care numai arta le poate spune. Literatura trebuie să poată genera discuţii despre subiecte sensibile, indiferent de reacţia cititorilor care ar putea fi în dezacord cu emoţiile, fanteziile, ţelurile pe care scriitorul le expune. Dar dacă nu ne-am asuma aceste riscuri, dacă nu am fi complet liberi când ne aşezăm la masa de scris, n-am mai fi scriitori. Scriitorul trebuie să fie şi un deschizător de drumuri. Fără asta, literaturii i-ar lipsi sarea şi piperul. Fără asta, literatura n-ar stârni emoţii şi ce ar fi literatura fără emoţii şi fără dezbateri? Atunci când alegi subiecte sensibile poate exista o temere, dar datoria scriitorului e să treacă dincolo de frică, iar mie nu mi-e frică, indiferent de discuţiile pe care le-am generat şi o să le mai generez. Dacă literatura mea, dacă scrierile mele nu incită şi nu stârnesc, atunci scriu degeaba…

2. Scrisul pentru mine este un proces întortocheat, pentru că subiectul îmi vine în minte, dar nu pornesc, ca alţi scriitori, cu un plan complet al operei literare pe care o scriu. Să zicem că mă las purtată de personaje şi le dau voie, mai întâi, să meargă în direcţia pe care o aleg ele, asta la prima schiţă. Dar după aceea citesc şi recitesc prima versiune a manuscrisului şi-mi dau seama unde lucrurile merg şi unde lucrurile nu merg. Uneori găsesc şi falii periculoase, şi pe ele lucrez până îndrum opera în direcţia potrivită, pe drumul coerent. Pentru mine, lucrul la un roman, de exemplu, nu se întâmplă niciodată liniar, poate pentru că mă las purtată de un îndrumător interior care îmi arată unde trebuie să merg. Intuiţia joacă un rol important în scrierile mele şi cred că tocmai acea intuiţie îmi arată unde greşesc şi de ce greşesc, cum pot să corectez şi cum pot aduce opera într-un punct care să impresioneze cititorii.

3. Spuneam că arta presupune libertate şi sunt de părere că şi critica presupune libertatea de gândire, atâta vreme cât critica se rezumă la opera literară pe care o are în vedere şi nu la atacul asupra scriitorului, aşa cum am avut ocazia să văd în repetate rânduri în domeniul literar din România. Critica literară are datoria să spună de ce stârneşte sau nu stârneşte o carte, sau dacă o carte şi-a atins scopul său final, dar nu este datoria criticului literar să aducă injurii ori comentarii părtinitoare la adresa scriitorului, căci atunci nu mai vorbim de independenţa criticului literar. Cred că dincolo de libertatea de a spune ce e bun şi ce e rău la o carte, la fel de importantă este şi independenţa criticului literar de orice fel de relaţie personală cu scriitorul – nu criticăm o carte pentru că suntem prieteni sau duşmani, o criticăm pentru că opera respectivă merită să fie sau nu adusă în atenţia publicului. Când se trece dincolo de o relaţie strict profesională, nu mai putem vorbi de libertate şi independenţă, şi cred că această părtinire nu favorizează pe nimeni. Eu la aceste aspecte mă uit când cineva vorbeşte sau scrie despre operele mele: există sau nu un interes la mijloc, se referă critica strict la ce am scris sau mă atacă direct pe mine. În funcţie de asta, hotărăsc şi dacă acel critic literar merită atenţia mea sau nu.