Radu Ţuculescu

1. Bineînţeles, îmi asum toate riscurile, dar… nu mă gîndesc la ele. Le ignor. Mi-ar fi imposibil să scriu cu… sabia lui Damocles deasupra scăfîrliei! Am şi eu, ca şi ceilalţi artişti din alte domenii, libertatea de a trage cu puşca. Însă gloanţele mele sînt cuvintele. Atunci cînd scriu mă simt cel mai liber om din lume. Scriu în pat, exclusiv cu mîna, în caiete groase numai pe pagina dreaptă şi mereu „acompaniat“ de muzică, în special jazz classic.

2. Nu aleg subiectele, ele mă aleg pe mine… Am fost redactor Radio, am umblat prin ţară şi am cunoscut oameni de diverse meserii cu poveştile lor, am fost realizator TVR şi am realizat filme tv pe trei continente – Europa, Africa de Nord, Canada – şi am cunoscut oameni cu poveştile lor, am montat spectacole de teatru şi pantomimă în ţară şi peste hotare şi am cunoscut oameni cu poveştile lor, am cîntat la vioară în filarmonica clujeană cu care am făcut turnee prin lume şi am cunoscut oameni cu poveştile lor, am trăit la ţară, apoi la oraş prin internate, gazde, cantine şi am cunoscut oameni cu poveştile lor, am organizat festivaluri internaţionale de teatru, arte plastice şi literatură, am fost rezident în oraşe precum Basel, Berna, Viena, Paris şi am cunoscut oameni cu poveştile lor, am fost ajutor de chelner, violonist, mim, actor, prieten, confident, amant, soţ şi am cunoscut oameni cu poveştile lor… Mereu am avut (şi am) la mine unul sau două carneţele în care notez ce văd, ce aud, ce mi se povesteşte. Am această „calitate“ – ştiu să ascult şi pe alţii, nu să mă ascult doar pe mine. Uneori, un subiect se poate naşte şi doar dintr-o replică. Precum în muzică, primele două, trei măsuri declanşează apariţia unei teme care se dezvoltă într-o sonată ori într-o simfonie. Aşa se întîmplă în Simfonia destinului a lui Beethoven, de exemplu. Ori în romanul meu Degetele lui Marsias.

3. Cînd criticul emite verdicte, face topuri, croşetează volume de sinteze, panorame etc., libertatea lui poate ar trebui să fie mai obiectivă, mai personală (dacă-i permis să mă exprim astfel), pe cît posibil. Să-ţi zic o întîmplare: un critic trimite o cronică despre un roman de-al meu la o revistă. E sunat de cineva din conducere care-i spune direct, fără altă introducere: ne pare rău, dar noi avem altă părere. M-a surprins acel „noi“. Acea „gîndire“ de grup, de gaşcă, de coterie… Sună precum un „concept“ de realism socialist… post-mortem. Dar dacă e să dau un răspuns strict la întrebare, atunci el este: da, şi criticul literar are aceeaşi libertate absolută… de a trage cu puşca, ori cu pistolul, ori cu arcul, ori cu praştia, după posibilităţi. Pînă la urmă, fiecare pasăre pre limba ei piere, fie ea cîntătoare sau doar cîrîitoare.