ION VARTIC, DESPRE NUMĂRUL 1 ABSOLUT

Deoarece revista Apostrof a ajuns la numărul 400, am fost curios să revăd numărul 1 absolut, acela din iunie 1990. Revista avea atunci un format mare: 29,5 × 41,5, fapt de invidiat: permitea pe o pagină mult text şi ilustraţie generoasă; astăzi, digitalizată, revista are doar formatul 24 × 34. La recitire, am constatat, nu fără o anume surprindere, că revista are, chiar începînd cu acest număr prim, o structură clară, coerentă, păstrată cu consecvenţă pînă astăzi. Rubricile ei – cu sigle inspirate şi prelucrate de Mihai Barbu după faimoasele desene kafkiene – au rămas neatinse pînă astăzi, făcînd ca revista să fie, grafic vorbind, lesne recognoscibilă. Despre felul în care s-a înfiinţat această nouă revistă în Cluj aflăm informaţii şi din editorialul primului număr, şi, mai ales, din numărul 9 (100) din 1998, format-carte, al revistei. În mod programatic, redacţia revistei a inclus din start foşti echinoxişti din generaţia ’80, izgoniţi în ultimii ani ceauşişti şi din Cluj, şi din presa culturală ori din editurile din ţară, pe deasupra împiedicaţi să intre în Uniunea Scriitorilor (vezi în acest sens editorialul Izgonirea din paradis, al Martei Petreu). Apostrof-ul a ieşit, aşadar, de sub mantaua grupării şi revistei Echinox. Or, acolo, tinerii scriitori au învăţat că nici compromisul moral, nici acela estetic, ambele cerute de un posibil pact cu regimul comunist, nu sînt permise. Cum bine spune chiar Marta Petreu în editorialul menţionat: „La Echinox nu totul era permis: acesta a fost anti-karamazovismul grupării şi al revistei“. Memorabilă formulare sintetică, şi ideatic, şi etic.

Sumarul numărului 1 absolut, ca şi acelea ale numerelor următoare, confirmă de-a lungul anilor acest program. Între colaboratorii primului număr sînt, pe de-o parte, alături de mentorii lor, echinoxiştii – după cum spune Mircea Zaciu, „clujenii neclujenii“, adică scriitorii neprovinciali, cu reală deschidere europeană –, iar pe de altă parte, scriitorii de prim rang din Bucureşti, din ţară şi din diaspora. Totodată, de la primul număr colaborează constant şi membrii Cercului Literar, căci cerchiştii considerau mişcarea echinoxistă drept urmaşa lor – în 1973 şi 1979, între cele două grupări literare au avut loc, la Cluj, întîlniri esenţiale, neagreate de regim şi indignîndu-i pe unii scriitori locali.

O secţiune cu totul aparte, de inspiraţie franceză, inaugurată tot acum, este „Dosarul“ consacrat, număr de număr, unui creator (cu ineditele sale) sau unei probleme teoretice. Sînt atît de multe dosare de mare valoare documentară sau artistică, încît renunţ să citez doar cîteva dintre ele, căci le-aş nedreptăţi pe celelalte. Oricum, măcar pentru perioada iunie 1990 – septembrie 1998 există un indice al lor în excepţionalul număr-carte 100 (adică nr. 9) din 1998. Uneori, chiar numărul de revistă s-a suprapus cu dosarul, cum s-a întîmplat pentru prima oară cu numărul 12 din 1995, format-carte, dedicat în întregime celor 12 scrisori de pe culmile disperării trimise de tînărul Cioran la fel de tînărului Bucur Ţincu (faptul acesta a rămas cu atît mai de neuitat, cu cît el a fost denunţat prompt de un „binevoitor“ la Gallimard, iar soluţionarea în favoarea Apostrof-ului s-a făcut prin intervenţia doamnei Simone Boué, partenera de viaţă a filosofului). Primul dosar, foarte consistent, din numărul 1 absolut, a fost dedicat lui Petru Dumitriu, al cărui nume fusese interzis la noi exact 40 de ani (acest fapt nu l-a impresionat deloc pe junele de atunci Cristian Moraru, care a protestat indignat pentru readucerea în actualitate a marelui prozator). Cum dosarul acesta începe cu un Prolog, mi-am permis să adaug acum un Epilog.

Să mai amintesc că în „Revista revistelor“ pe care o ţinea într-un mare cotidian, George Pruteanu decretase, la un moment dat, că, dacă România literară este cel mai bun săptămînal, Apostrof-ul e cel mai bun lunar.

Intenţionam ca în numărul 400 să reproducem mai multe texte din numărul prim absolut. Însă multe dintre ele au apărut între timp în diverse volume de autor. Aşa că m-am decis să reproduc epistola trimisă atunci, prin intermediul meu, redacţiei Apostrof-ului de Dan C. Mihăilescu. Ideea lansată atunci de el n-a fost fructificată niciodată şi a rămas şi azi de actualitate. Iată deci textul:

„Catgut“ sau „Croşeta“. O idee

La o aşa frumoasă ocaziune, de nouă întrupare gazetărească transilvană, să lipsească subsemnatul regăţean, ca Marte în post, cînd este ardealofil înrăit şi moldofob cu năduf ?! Cînd cele mai frumoase prietenii literare ale sale şi cele mai pline ceasuri de vorbă culturală şi desfătare vizuală le-a petrecut în Cluj, Sibiu şi Sighişoara?!

„Scrie ce vrei tu, orice şi oricît, dar pînă mîine“, şopteşte telefonic Zadicul din Modelul şi oglinda, iar eu mă topesc de plăcere, ca Mutulică din „Albă ca zăpada“ la sărutul pe chelie al frumoasei forestier-exilate. Bre, bre, ce-am ajuns, să trimitem salutări noilor reviste, bătrîneţe, care va să zică! Mă uit pe masă şi prin cameră, e două noaptea şi mă-ntreb: (by the way, nouă cine ne dă spor de noapte?): să mai „dau“ un Cioran? să „scot“ nişte pagini din eseul Ionesco? să „scap“ degrab, glosînd un citat din Caragiale? să-nşir un dicteu semi-automat, aluvionînd cu şart tot ce-mi trece ca glonţul prin cap, ori să privesc în extaz, de la reţelele lui losif C. Dragan, la divinul hamster Bunicu, fericit în rumeguşul său din borcan [îi arunc un biscuit], de la scenariile mele (ale mele?!) cu KGB şi CIA, ale turmentului decembrist, furia de a pune mîna pe Baudelaire-ul lui B.H. Lévy, trecînd prin posibila domniilor-voastre helvetizare, prin revederea, aseară, a „Zidului“ lui Alan Parker (mă-nnebunesc după We don’t need no education…) şi prin nesaţiul de Leonard Cohen şi Koestler, Bob Dylan şi Montaigne? Să vă povestesc cum arată masa de senator a lui Fănuş Neagu la Casa Scriitorilor (unde azi am mîncat pentru prima oară în viaţă), colivia elefantului străjuit de o faună variată de fani deocheaţi? Să vă amuz, ori să vă întristez. Că eu, unul, n-am nici un fir de stofă pentru alcătuit „mesaje“ la „început de drum“ şi nici pe culmile disperate ale gloriei n-am ajuns, ca să-mi permit un „salutare“ sau un bine simţit ,,Hoch! Sînt alături de voi“, cum putea face un Al. Rosetti, ori cum poate Geo Bogza. Sau un „fiţi sănătoşi şi veseli“ cum ar zice vreun păcătos de liber-schimbist, care ni-1 inflaţionează pe Nenea…

Gata, proimiul a durat destul. Să fim serioşi, cultural-ardeleneşte, să muncim (să nu gîndim), să-mbrăcăm, pardon, mindiru, spre aleasă cogitaţie!

Supun atenţiei dumneavoastră o idee de rubrică. (Nu s-o ţin eu, Doamne fereşte, ci zece, o sută de nume, care, cum, cît şi cînd va accepta să contribuie). Două posibile titluri vi le-am pus în titlu. Un fel de listă de subscripţie recuperatorie. Ca un marsupiu, unde să pună fiecare ce i-a rămas pe dinafară. Mai precis: un colţ de pagină dedicat „umplerii“ miilor de croşete din cărţile apărute de la 1950 încoace. Dar nu pagini cenzurate din autori contemporani, căci acestea pot forma o bibliotecă de sine stătătoare, iar noi nu sîntem dizidenţi precum Sorescu şi Păunescu, să ne permitem a veni cu volume întregi-integral-poprite, nu? „Catgut“ îşi (poate) propune sutura de cuvinte şi sintagme decupate, paragrafe şi, cel mult, capitole din „cei vechi“, din ediţiile de istorie literară, pe care cenzura le-a pus la congelat. Să le scoatem la consum, aşadar.

Se poate lucra în trei feluri: chestionîndu-i pe redactorii de carte: unde-şi aduc ei aminte că foşgăiau croşetele, în ce volume, pentru ce autori cu precădere şi-n ce sfere de influenţă ideologică. Sau pe înşişi autorii de ediţii, să-şi reumple miezul vidat şi să vi-1 expedieze. Ori să luăm ,,noi“ un vraf de volume, Iorga şi „Bucureştii“ lui Bacalbaşa, eseurile lui Zarifopol etc. etc., să facem colaţionări tipărind întocmai cu originalul contextele, ca omul să-şi poată desprinde din Apostrof fragmentele pînă acum considerate ciumate. Nu am ieşitără din carantină? Să lipim direct fluturaşii la caliciul cu pricina, uşurînd noile exegeze. Apoi – şi acesta-i cel mai frumos lucru – dăm atît de necesara apă la moară unui studiu de sociologie a cenzurii. Fiindcă, vă daţi seama, una se tăia la ’60, alta la ’80 şi multe altele din ’85 încoace. După cum în ’88 apăreau idei, pasaje, topografii cenzurate pînă atunci (!), a se vedea cazul Basarabiei. Pentru perioada 1986-89 e mai greu, pen’că se scoseseră pînă şi faimoasele croşete.

Se puneau, discret, puncte de suspensie, de ziceai că toţi autorii oftau liric din frază-n frază. Ori se punea punct de-a binelea. Cei care au comparat traducerile spun că din alde Llosa, Clavel, Fowles au dispărut fraze şi chiar pagini întregi la tălmăcire, ştim noi de ce, însă nu paguba sexuală primează, ci aceea intelectuală, de fidelitate, deci. E foarte palpitant studiul de care ziceam, mai ales că, la noi, diversificarea structurilor limitative era surprinzător de mare. Lucrurile variau de la un ziar la altul, de la o editură la alta, în funcţie de oameni şi cerinţe, de strategia puterii şi de tactica specialiştilor în forfecare. De pildă, texte de Cioran puteau să apară în Viaţa românească (2000 exemplare), dar nu puteau fi menţionate în Flacăra (400.000 ex.). Ceva „mergea“ la Familia, dar nu şi-n România literară. Altele – numai la Bucureşti, nu şi la Cluj. Una ştia E. Ţarălungă că trebuie tăiat, alta tov. Poiană şi altfel păreau a sta lucrurile la Ateneu, în Bacău. Textul pentru care se topea tot tirajul unui număr din Cronica apărea peste cîteva luni în Orizont, la celălalt capăt al ţării. În fine, ce se mai putea spune în ziare nu se putea în cărţi (uneori era şi invers), iar o carte respinsă la Albatros putea să apară la Dacia, etc. Alergia la şopîrle şi adevăruri se manifesta deosebit, conform multilateralei dezvoltări, care va să zică. Ah, şi mai e ceva: ce puteau să scrie Muşat şi Ardeleanu nu puteau şi ceilalţi. O idee exprimată de V. Râpeanu într-o prefaţă la Iorga, un extras din Fătu şi Spălăţelul privitor la Zgarda de fier – erau prohibite pentru muritorii de rînd. De aceea, seria de „Croşete“ ar furniza un material deosebit de semnificativ, cum se zice. Coridoarele textuale s-au îngustat, desigur, an de an – ritmul îngustării poate fi relevat de exemplele „catgutului“ de care vorbim. Şi, cum cenzorii de ieri nu se grăbesc deloc să ne lumineze, dezvăluindu-şi misterele, trebuie să le recompunem noi la lumina (trandafirului) zilei. Eu visez şi publicarea listelor cu epitete oficiale, care circulau prin redacţii via Agerpres, ca şi indexurile de cuvinte interzise, tot mai lungi din ’86 încoace, dar, mă rog, astea-s utopii, cine-a mai văzut călău exhibîndu-şi instrumentarul… etern valabil? Ce ziceţi, vă surîde afacerea?

În rest – ca întotdeauna, sănătoşi să fim, nene Anghelache!

Al dumneavoastră sceptic jovial.

Dan C. Mihăilescu

P.S. În numărul viitor, vom publica, în sensul sugerat de epistolier, şi o colecţie ilustrativă de „croşete“ din ediţiile de istorie literară de dinainte de 1990.