CONSTANTIN CUBLEŞAN, „SUNT POEMUL PE CARE ÎL SCRIU“

Refugiul într-o natură desprinsă parcă din cadre bucolice stilizate, având reverberaţii discrete din calmul liricii lui Ion Pillat („E o tăcere de rai în grădina din deal,/ dealul Schitului, umbrit de răcoarea viilor altădat,/ cu noianul de case de la poale la vârf ridicat,// de negura lor tulburat, duhul dealului a plecat,/ lăsându-şi o aripă în aer,/ desupra viilor secătuite treptat,// duhul dealului odihneşte uneori mirat/ în grădini cu răzleţe fire de vie, printre tufe/ de mentă, zmeură, stânjenei şi bănuţi,// via îşi trece tămâierea în trupul lui subţiat,/ duhul dealului trece prin ea spre nicăieri,/ boarea de viţă îl învie ca pe mine mirul din meri“ – Duhul dealului), e propice meditaţiei şi reflexiei asupra singurătăţii, a dragostei neîmplinite, aşteptată cu neliniştea renaşterii vegetale, pe care Sonia Elvireanu o cultivă obsedant în recentul volum, Însoriri în sâmburele liniştii (Editura Ars Longa, Iaşi, 2022).

Reflexivă, căutând a-şi defini personalitatea poetică („Mă învârt între tăceri şi cuvinte“), Sonia Elvireanu îşi poetizează oarecum programatic trăirile, stările emoţionale, cele contemplative, mereu preocupată a se mărturisi existenţial căci trăieşte prin şi pentru poezie: „Uneori mi se face dor de poezie, ca şi cum n-aş scrie poezie,/ sunt în aşteptarea tainei ce te prinde mai adânc în ea,/ încât să simţi că exişti, dar în atâtea chipuri,/ mă uimeşte oglinda în care mă văd,// trăiesc în acel joc fascinant de cuvinte în care se rostogoleşte/ neîncetat lumea şi eu, toate lumile care au fost şi vor fi/ ca un cântec venit de foarte departe ori de foarte aproape,/ mă caut prin ea cum ai spera să afli apa miraculoasă a tămăduirii (…) apa tămăduirii curge prin fiecare şi dorul de-a fi poezie,/ abia atunci simt viaţa, sunt poemul pe care îl scriu“ (Ispita poemului).

E căutătoare neliniştită de linişte, dacă se acceptă acest paradox, pe care o află într-o natură cu pomi înfloriţi, cu adieri de vânt şi freamăt de ape, o natură evanescentă cu care se identifică până la a-şi pierde în ea destinul: „Când voi pleca în Împărăţia de la Soare Răsare,/ cu lumina tăcerii din urmă în ochi, voi duce cu mine/ bulgărele de lut cu duhul sfânt peste el revărsat (…) voi lua cu mine în Ţinutul de la Soare Răsare/ zorii şi înserările, tainele depărtărilor,/ mărgeanul cuvintelor, marea învolburată,/ înverzirea, mirul din meri şi cireşi,/ smerenia iubirii şi prima ninsoare“ (Darurile mele). Scrie astfel o poezie evocatoare de calme peisaje campestre, descripţionate în detalii pitoreşti fără a fi însă o pastelistă utilizatoare de culori edulcorate. Tabloul desenat astfel prinde contur din tuşe galante ce aduc, de fiecare dată, în imagistica sa, absenţa celui iubit, mult aşteptat: „O pasăre albă pe cumpăna/ unei fântâni părăsite şi depărtarea,// ochii limpezi ca vara dinainte/ de marea răsturnare,// vară de smarald şi mărgean, cu fire de in, de lavandă// şi-o rază tăcută despletind tăcerile tale“ (Cuvântul ca pasărea).

Sunt prezente melancolii sentimentale („melancolia,/ descântă tăcerea în valuri de vânt“), însoţite de tandreţea ca stare afectiv-contemplativă („Tandreţea curge/ ca râul,// curgere lină,/ smerită,// mătasea ei/ de mac înflorit// dimineaţa-mi desface/ precum aurora„ – Mătase tandră) şi nu mai puţin nostalgiile aduc în vers memoria fiinţei iubite:„Calc pe urmele tale,/ pe poteca lăsată de tine,/ cu miresme de ierburi de vară,// e-atât de blândă atingerea ei,/ tălpile mele par să atingă mătasea,/ urcă prin ele lumina aceea stanie// de foarte departe,/ de dincolo de tăcere,/ reazemă sufletul ars,// îmi umbreşte genele/ cu tremurul ei înlăcrimat/ de treceri prin lume,// păşesc pe urmele tale,/ pe poteca cuvintelor/ din ierburile de vară,// foşnetul vorbelor tale,/ o sabie cu două tăişuri,/ despică fiinţa ori o alină,// tremură-n mine/ lumina unui crepuscul uluit/ de magia unui cuvânt“ (Magia din crepuscul).

Tristeţile singurătăţii, provocate de aşteptarea celui iubit, se cheltuiesc astfel într-o recluziune voită, într-o ambianţă liniştitoare a naturii, cu cheltuirea sa în anotimpuri: „Păşesc cu smerenie/ prin liniştea verde a singurătăţii,// cu privirea limpezită de înflorirea/ lumii fără zăbrele,// ca râul domol în albia regăsită/ prin largul câmpiei,// singurătatea se destramă/ ca puful de păpădie,// liniştea verde se umple/ de mireasma salcâmilor,// ca tămâia din cădelniţă,/ mirul alungă duhul necurat“ (Mirul salcâmilor).

Fără a fi ostentativă, religiozitatea marchează îndemnurile meditaţiei, ale reflecţiei şi ale emoţionantelor trăiri în stările îndumnezeirii: „E atâta splendoare, nesfârşită/ iubire în făpturile şi culorile Tale,// o taină a cerului de nimeni/ ştiută pe pământ,// ochii se-nvăluie de o stranie ceaţă/ ce tulbură privirea,// trupurile se-nchid a uitare/ în monade străine de Tine,// Doamne, luminează-ne cu iubire,/ limpezeşte vederea// să ne pătrundă/ splendoarea minunilor Tale!“ (Minunile Tale).

Discursul liric e cel mai adesea concentrat într-o imagistică ce aminteşte concentraţia reflexivă din haiku-uri, sugestia din tablorile ideatice, mai mult decât peisagistice, e revelatoare: „Cu aburul cuvântului/ din tăcere se desface,// aur strălucitor/ în pulberea din drum,// mărăcinii înfloresc violet/ în câmp, sub lună“ (Înflorirea cuvântului), sau: „Să nu dezbraci/ cuvântul de răsărituri,// să nu-l arunci în tină,/ nu-l spurca,// înalţă-l, oriunde s-ar afla,/ să creşti în el lumina ta“ (Smerenie). E sedimentată astfel, în poezie, o însemnată doză de intelectualitate, un rafinament al expresivităţii şi al meditaţiei asupra trăirilor pasionale. O poezie a neliniştilor temperate.