ALICE VALERIA MICU, O EPOPEE DUNĂREANĂ

Editorul şi poetul Nicolae Tzone revine cu un volum uriaş, dunăre kilometrul 510/ o poveste de viaţă de moarte şi de naştere cum nu au mai fost şi nici nu vor mai fi altele/ cartea nenăscutului, apărută în 2021 la Editura Vinea, cu o prefaţă de Angela Furtună. Suzana Fântânariu adaugă nu mai puţin de 40 de ilustraţii. În Addenda găsim o scrisoare adresată autorului de Lucian Vasilescu şi o selecţie generoasă de fragmente critice scrise de-a lungul anilor, pe marginea scrierilor autorului.

Volumele anterioare, nicolae magnificul, capodopera maxima, viaţa cealaltă şi moartea cealaltă au o firească urmare în dunăre kilometrul 510, dacă luăm în considerare una din temele obsesive din creaţia lui Nicolae Tzone, poetul: poemul, creaţia şi raportul creatorului cu limbajul. Autorul şi-a exprimat în repetate rânduri încrederea totală, de nezdruncinat în poemul amplu, în poemul-capodoperă, văzut ca depozitar al memoriei umanităţii şi cale unică de atingere a stării de graţie, de sfinţenie a întregii lumi, similară momentului de existenţă succesiv creaţiei. Mai mult, cu fiecare volum, autorul completează tabloul cultural astfel încât aproape fiecare pagină deschide simbolic, prin referinţe directe, cărţile cu care Tzone stabileşte afinităţi elective.

Descurajantă prin dimensiuni pentru un cititor care ajunge accidental să o deschidă, cartea este extrem de generoasă cu cititorul antrenat, care vânează provocările. Tzone se adresează celor care au citit aceleaşi cărţi cu el, căci în lipsa unei racordări complete la sistemul vast de referinţe, s-ar pierde chiar esenţa cărţii, satisfacţia deplină a lecturii, rămânându-se cu firul epic. L-am putea bănui de mania grandorii pe autor, văzând cum se plasează pe aceeaşi treaptă, în sistemul său de referinţă, cu platon, socrate şi cezar, cu eminescu şi rimbaud, cu blaga, andré breton, george sand, baudelaire, cu dumnezeu şi iisus. Autorul nu utilizează majuscule iniţiale, dar nici aici nu ar trebui să vedem o demolare a miturilor, ci, mai degrabă, o ridicare la nivel de simbol. Am putea vorbi chiar de egocentrism, dar ce ar fi un poet fără autoreferenţialitatea dusă uneori până departe? Nu l-am avea pe Mopete al lui Mircea Ivănescu, nici pe Popescu al lui Cristian Popescu. Aşa îl avem pe tzone, creator-buzdugan, care lansează aparente autoironii: „eu însumi mă trimit ca pe un fiu încrezut în poeme de zi/ şi în poeme de seară“. În fine, poetului i se potriveşte perfect narcisismul auctorial cu care îşi populează lumea poetică, reiterând emfatic numele său, mai ales că nu-i lipseşte autoironia cu care-şi şlefuieşte efigia. Aspiraţia spre capodoperă e asumată: „rămân cufundat în frumuseţe absolută până peste creştetul capului meu/ capodopera e mănunchiul de nuferi ce se deschid clipă de clipă pe apa lacului de la ipoteşti/ capodopera e această sanda de aur roşu care a căzut de pe călcâiul lui ahile pe câmpiile troiei cu mult înainte de a muri/ mă încalţ cu ea păşesc pe lac la ipoteşti printre nuferii înfloriţi şchiopătez dar nu mă scufund/ capodopera e mama mea la treizeci şi trei de ani/ ţipă iată atât de tare ţipă şi mă naşte pe o velinţă roşie/ ce pluteşte pe apele dunării în fiecare zi la orele unsprezece şi treizeci şi trei de minute/ capodopera este acest cărăbuş de pământ roşu care trece recunoscător de pe mormântul lui nabucudonosor pe mormântul lui alexandru macedon şi tot aşa înainte şi înapoi/ ajunge iat-o ajunge chiar acum pe marginea mormântului meu din viitor/ capodopera mă înmormântează şi mă înviază şi din nou mă înmormântează în timp ce o scriu/ capodopera este singurul sicriu din toate lumile ce au fost sunt sau vor veni în care nu putrezesc nici cuvintele/ nici buzele nici carnea de pe oase şi nici oasele trupului“.

Până la urmă, asperităţile marginilor dispar, iar dintr-un nume propriu, adică un semn, tzone devine o sursă de semnificaţii, aplatizată până la anonimat prin supraexpunere. Auto-portretizarea şi inserarea în scenarii canonizante este un alt pilon cu care Tzone îşi construieşte mitologia. Iniţierea autorului în poezie îi conferă origine divină: „zeul mi-a intrat în carne ca un ciob şi a rămas cu mine/ ca şi când ar fi fost carnea mea încă de pe când eram în burta/ mamei mele şi-mi trebuia pe oase un pumn sau doi de carne/ neputrezitoare şi nemirositoare precum obişnuita carne de om“. Acolo, căutând şi scriind Poemul, e spaţiul neviciat spre care aspiră. Scrisul e o naştere continuă, asumată, generată de creator şi de muză: „cum nu ştiaţi că peştii din dunăre de la un mal la celălalt mal/ sunt de un secol şi mai bine fiii şi fiicele mele/ (…) sunt pescar de peşti din mine însumi şi din mila sunt pescar de poeme din mine însumi şi din mila/ sunt jumătate om jumătate fir de nisip de dunăre/când am poftă de scris mă ascund de semeni pe fundul răcoros şi sticlos al dunării“.

Dacă povestea de dragoste dintre nicolae magnificul şi dona huana, personajele din volumul nicolae magnificul, se petrece în Moarte, în dunăre kilometrul 510, tzone, mila şi nenăscutul lor fiu sunt simultan în Viaţă şi în Moarte, pe Dunăre şi în toate locurile de referinţă pentru cultura umanităţii, acum şi de la începutul lumii. Tzone anulează spaţii şi timp, graniţe de orice fel, condensează totul, căutând particula lui Dumnezeu în şi prin poezie, văzută ca unică poartă spre inocenţa paradisiacă: „aş vrea să găsesc ce n-am pierdut niciodată aş vrea să pierd ce n-am găsit niciodată/ aş vrea să fiu apă de dunăre şi piatră de dunăre şi nisip de dunăre/ şi deasupra mea să zboare pescăruşii pe care i-am văzut/ de la vârsta de patru ani şi până în ziua de azi“. Umorul negru nu lipseşte din arsenal: „e bine cunoscut că moare repede repede cine scrie capodopere/ în limba română“. Cu o gesticulaţie amplă, poetul îşi iniţiază fiul-poem, iubeşte, trăieşte, moare, scrie, călătoreşte într-un vis cu ochii deschişi printr-o bibliotecă borgesiană. Onirismul său e aproape firesc în economia acestui volum neo-suprarealist, construit din împletirea cu tăieturi cinematografice a câtorva fire: aventurile lui tzone, dragostea dintre tzone şi mila, travaliul perpetuu al ieşirii nenăscutului fiu, scrisul ca singură noimă.

Volumul abundă în imagini luxuriante, în versuri memorabile: „Dacă nu aş şti doamne să scriu aş muri în clipa următoare“, spune la un moment dat, într-o mărturisire adresată divinităţii, iar alteori, dedublându-se, vorbeşte cu sine. Finalul cărţii este cât se poate de explicit, configurând această artă poetică de mari dimensiuni: „poemul meu este o mamă foarte bună va naşte la soroc copilul/ pe care l-am visat şi pe care l-am aşteptat o viaţă întreagă/ şi o moarte întreagă şi mai multe cărţi la rând/ va fi primul poem care va naşte un om viu un pui de om/ cu un ochi ca al milei cu un ochi ca al meu/ nu mai este aşa de mult până atunci ziua zilelor se apropie/ va fi o naştere cum nici alta pe lume nu a mai fost/ iisuse dac-o fi să nu mai rămân pe lumea aceasta până atunci/ ştii ce ai de făcut deja l-am învăţat tot tot tot ce ştiu/ despre viaţă moarte şi poezie ai grijă de el/ cum ai avut şi de mine“.

Tzone îi opune esenţializării construcţia amplă, dantescă, homeriană. E ca un muzician ce compune o simfonie, cântând simultan la mai multe instrumente. În demersul programatic de a-şi copleşi cititorul, de a-i dărui capodopera – izvor al imaginaţiei de neoprit, al stării de transă de care se lasă subjugat, Nicolae Tzone porneşte de la kilometrul dunărean 510 ca o tornadă şi aspiră cât poate de mult din cultura noastră şi cea universală. Se lasă aspirat pe sine, odată cu iubita simbolică cu care visează să zămislească Poemul şi ne transportă într-o aventură pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată.