RADU CONSTANTINESCU, IONESCO DUPĂ IONESCU

În seria studiilor consacrate operei lui Eugen Ionescu şi-a făcut apariţia o nouă lucrare (Constantin Cubleşan, Eugen Ionescu în luminile avanscenei, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2021), care propune un traseu inedit de lectură, aşa cum ne sugerează autorul în concisul cuvânt înainte. Aparent, dacă ar fi să dăm crezare titlului, ar fi vorba despre un volum consacrat creaţiei dramatice ionesciene. În realitate, avanscena lui Constantin Cubleşan este un termen antinomic, el investigând, de fapt, culisele întregii creaţii a scriitorului, viaţa şi preocupările acestuia mai ales în perioada din „ţara tatălui“, cum ar spune un cunoscut exeget al dramaturgului. Suita de eseuri care compun lucrarea îşi propune să urmărească felul în care Eugen Ionescu şi-a construit, încă de pe atunci, deplin conştient de personalitatea sa, un profil de scriitor în avangarda literară a epocii, un profil unic, cu totul aparte, incomod, nesupus, agresiv, impunând o optică nouă asupra literaturii şi a existenţei în general.

Deşi urmăreşte aproape cronologic etapele devenirii scriitorului, de la debutul editorial din 1931 cu placheta de versuri Elegie pentru fiinţele mici, şi, mai înainte, cu povestirea parabolică Legenda romaniţelor, publicată pe când era elev la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, cartea debutează cu prezentarea a două volume scrise în amurgul vieţii: Căutarea intermitentă, din 1987,  şi A rupe tăcerea, din 1995. Criticul îşi justifică opţiunea, identificând în aceste lucrări târzii întrebări tulburătoare iscate de angoasele vârstei, nelinişti legate de postumitatea operei sale, de sensurile existenţei căreia, fără a fi un homo religiosus, îi caută dimensiunile mistice în transcendent. Două scrieri care oferă neaşteptate căi de înţelegere a frondei sale juvenile şi a devenirii ulterioare.

În capitole distincte, autorul examinează variile preocupări ale tânărului Ionescu, de la cele publicistice, la cele de critică literară şi plastică, de creaţie literară propriu-zisă, subliniind faptul că, pe parcursul primilor ani de creaþie (1930-1937), acesta reuşeşte să contureze o veritabilă panoramă critică a peisajului literar românesc. Constantin Cubleşan citează amplu din textele ionesciene şi urmăreşte cu abilitate strategia acestui pamfletar belicos de a escalada polemicile, cu satisfacţia deloc disimulată a spadasinului care îşi invită viitoarele victime la duel. Se conturează, astfel, un portret în aqua forte a unei personalităţi singulare în peisajul epocii, spirit critic şi nonconformist, cu un orgoliu exacerbat care îi hrăneşte apetitul de a contesta, ironiza, persifla, ironic până la violenţă, sarcastic în intervenţiile sale ireverenţioase faţă de contemporani. Pe bună dreptate, concluzionează Constantin Cubleşan, publicistica turbulentă a acestor ani a pregătit tonul exploziv din NU, volum căruia îi va consacra un capitol special.

Pertinentă este şi observaţia referitoare la faptul că, în tinereţea sa, Eugen Ionescu semnează frecvent în numeroase publicaţii cu orientări din cele mai diverse (imparţial ca tot românul?!), fără alegere, fără niciun fel de scrupule, de la cele de avangardă la cele cu profil tradiţionalist: Ultima Oră, Convorbiri literare, Axa, Azi, Fapta, Floarea de foc, Credinţa, Vremea, Universul literar ş.a., Motivul sugerat de critic este convingător: încă de la această vârstă fragedă, Ionescu simte nevoia să-şi impună personalitatea, să-şi afirme atitudinea iconoclastă, în căutarea exprimării unui adevăr de creaţie propriu. Acest crez, pe care nu-l va abandona de-a lungul întregii sale vieţi, îi determină caracterul jignitor, insolent al aprecierilor la adresa personalităţilor culturale ale vremii, ba chiar şi a unor apropiaţi precum fostul său profesor de limba română de la Liceul Sf. Sava, criticul Pompiliu Constantinescu.

„Eugen Ionescu se războieşte cu toată lumea“ – aşa se intitulează un articol din Facla, din 1935. Şi afirmaţia nu este departe de adevăr. Cu plăcere vitriolantă, cu vervă alimentată din subsolurile secrete ale nemulţumirilor sale, Eugen Ionescu se războieşte cu aproape toată suflarea literară românească. Orice enumerare este incompletă: Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Henriette Yvonne Stahl, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Ilarie Voronca, G. Călinescu cu a sa Viaţă a lui Eminescu etc, etc.

În acest context, episodul apariţiei în 1934 a volumului NU (o carte „aiuritoare“, cum o numeşte unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai operei ionesciene, Ion Vartic), onorat cu Premiul Scriitorilor Tineri Needitaţi, tipărit la editura Vremea (!) şi nu la Editura Fundaţiilor Regale, cea care iniţiase premiul, se bucură de o prezentare detaliată, cu explicarea nuanţată a contextului şi motivarea poziţiilor pro (Mircea Vulcănescu) şi contra (Tudor Vianu, Şerban Cioculescu). Constantin Cubleşan insistă asupra celor trei eseuri violent-polemice care au stârnit reacţii puternice în epocă, consacrate lui Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu. Citatele ample sunt revelatoare, analiza textului – nuanţată, cu fine precizări istorico-literare, care facilitează cititorului de azi pătrunderea în intimitatea evenimentelor de acum aproape o sută de ani. Criticul adoptă o poziţie modernă, el nu este avocatul nici uneia dintre părţi, nu încearcă să justifice, ci să explice agresivitatea atitudinii lui Ionescu din volumul NU. Cu imparţialitate, el dă cuvântul însuşi autorului, citând dintr-un interviu din Facla, unde Ionescu spune: „În cartea mea fac un elogiu neseriozităţii /…/ Seriozitatea este, în critica literară, de pildă, acceptarea, conştientă sau nu, a regulilor jocului. Neseriozitatea mea este conştiinţa jocului, conştiinţa că mă joc /…/ Trişez subţire. Şi aceasta dovedeşte încă, că critica nu e decât un joc.“

Concluzia amplei analize a controversatului volum NU este că acesta rămâne un reper esenţial pentru opera sa literară în limba română, prevestind-o pe cea care avea să vie peste ani, în limba franceză: „Eseurile fac din plin dovada spiritului său efervescent, al unui temperament nestăpânit, în căutarea propriei identităţi, a propriei personalităţi. Din acest punct de vedere, volumul NU este, pentru Eugen Ionescu, o carte de căpătâi, o carte de avangardă şi trebuie înţeleasă ca atare“.

De altfel, această idee, a existenţei a doi scriitori distincţi, cel care a scris mai întâi în limba română, Eugen Ionescu, şi cel care a scris, mai târziu, în franceză, Eugène Ionesco, precum şi a inconsistenţei receptării scriitorului francez fără cunoaşterea celui de limbă română, a creaţiei sale din prima parte a vieţii, va reveni, sub titlul Fenomenul Ionescu, în finalul volumului. Este, cred, şi semnul esenţial sub care şi-a construit Constantin Cubleşan cartea. Eseurile care o structurează sunt, fiecare în felul său, componente ale unui edificiu a cărui cupolă poate fi identificată în următoarele cuvinte: „Literatura noastră nu poate să nu şi-l asume pe Eugen Ionescu pentru scrierile sale în limba română. Şi trebuie să fie de la sine înţeles că în acestea se află rădăcinile operei de excepţie a scriitorului francez Eugène Ionesco. Pentru a-l putea pătrunde însă pe deplin pe importantul dramaturg al veacului al XX-lea trebuie să se cunoască întregul său parcurs creator“. Cu alte cuvinte, Ionesco după Ionescu.