VLADIMIR TISMĂNEANU, DE CE AM PLECAT DEFINITIV DIN ROMÂNIA

Sigur, asemeni atâtor altora, nu puteam suporta cenzura, propaganda dementă, naţionalismul delirant, provincialismul asfixiant, controlul terorist, permanent şi universal asupra vieţii şi gândurilor noastre. Dar, dacă ar fi să numesc factorul decisiv, aş spune că a fost instituţionalizarea mediocrităţii ca normă existenţială. Pot povesti destule experienţe trăite de mine şi de prieteni ai mei în această privinţă. Concursurile universitare nu erau unele de cunoştinţe ştiinţifice, ci de cunoştinţe personale. PCR încetase să mai fie secta ideologică de-odinioară, devenise Pile-Cunoştinţe-Relaţii. La Universitatea din Bucureşti, la „serviciul personal“, i. e., cadre, domnea un ipochimen numit Ciurel. Când a zărit numele meu pe o propunere de a fi admis la un concurs, a exclamat scandalizat: „Nu de tismăneni din ăştia avem nevoie“. Nu greşea…

Din nefericire, situaţia s-a prelungit nepermis şi revoltător de mult timp după 1990, până azi, când scriu aceste rânduri. Cunosc nu puţine cazuri de intelectuali străluciţi care nu au un job academic. După cum cunosc destul de multe cazuri de personaje minabile intelectual care ocupă poziţii importante în predare şi cercetare. Era în 1980, aveam de-acum doctoratul. Se scosese la concurs un post de cercetător, eu eram încă „sociolog-baza“. Şeful laboratorului de sociologie urbană unde lucram, azi doveditul colaborator al Securităţii Dorel Abraham, m-a chemat şi mi-a spus: „Dacă ar fi după merit, este locul tău. Dar nu este, deci locul va fi al lui X“. Am înţeles mesajul, mi-am amintit de cuvintele bunului meu prieten Radu Stern: „Fiecare picior în fund este un pas înainte“. Radu a plecat în Elveţia unde a făcut o strălucită carieră ştiinţifică în lumea istoriei artei moderne. X a ajuns asistent în catedra de „socialism ştiinţific“ a Şcolii de Securitate de la Băneasa. Îi învăţa pe ciomăgari cum vine treaba cu „saltul din imperiul necesităţii în cel al libertăţii“. Eu am rămas în Occident, în septembrie 1981. Concluzie: Radu avea dreptate…

Am publicat aici textul acesta exact acum cinci ani. Aveau să treacă doi ani ca să simt din nou cum funcţionează infamia antisemită, axiofobă, cum eşti stigmatizat şi eliminat pentru simplul fapt că gândeşti liber şi nu faci sluj în faţa cine ştie cărui trepăduş umflat în pene şi intelectual vorbind inexistent. Am realizat atât cât am realizat în viaţă, pentru că am plecat la timp din bordelul socialismului multilateral cretinizant.

Când mă gândesc la eforturile făcute de-a lungul anilor de a mă denigra în spaţiul academic american, la scrisorile de ameninţare cu moartea, la diverşii securişti gen sociologul Ştefan Costea de la „Spiru Haret“ care trimiteau epistole conducerii universităţii mele cerând să fiu „dat afară“ de decenii, mă bucur încă şi încă o dată că în septembrie 1981 am hotărât că locul meu nu este în România. Mă va întreba poate cineva: „Şi atunci de ce ai acceptat invitaţia preşedintelui României de a conduce Comisia Prezidenţială?“ Pentru că de peste cinci decenii studiez totalitarismele, comunist şi fascist. Pentru că am scris prima istorie comprehensivă a PCR. Pentru că am transmis sute de analize pe teme legate de comunism la Radio Europa Liberă. Pentru că am condus, timp de şase ani, trimestrialul East European Politics and Societies. Pentru că, născut în Zodia Racului, sunt mereu frământat de trecut. Nu mă lasă în pace şi nici eu nu-l las. Acum câţiva ani, Jean Maurer, fiul „Leninului României“ cum l-a numit Petre Pandrea pe versatilul, machiavelicul curtean al lui Dej şi Ceauşescu, mă mustra că nu-i las să se odihnească în criptele lor. Aşa este.

Toamna lui 1983: mama se întâlneşte în Parcul Herăstrău cu o „veche tovarăşă“, „Eroină a Muncii Socialiste“. Se cunoşteau din anii ‘30. „Cu mâinile mele l-aş strânge de gât“. Iată, prietene şi prieteni, de ce o fac. Pentru că ştiu că o societate fără memorie este ca un om cu creierul paralizat. Pentru că ştiu că tratamentul ignobil la care am fost şi, hélas, mai sunt şi azi supus, le este aplicat şi unor oameni la care ţin şi pe care îi respect. Li se maculează biografiile în chip abject. Raportul final este acel memento de care România avea nevoie spre a nu lăsa amnezia să se eternizeze. Am spus la vremea aceea că este opera capitală a vieţii mele. Am avut norocul să coordonez o echipă formidabilă. N-au decât să ne înjure, n-au decât să azvârle cu pietre spre noi, ei au pierdut partida.