ION VARTIC, EPILOGUL ULTIMEI FARSE*
„Viclenia ipocrită“
În Partea a douăzeci şi patra, ultima, a Cronicii de familie, la un moment dat, peste însemnările despre Pius Dabija ale îngerului său păzitor, care intermediase încheierea pactului cu diavolul, se suprapune comentariul Cronicarului, care ne avertizează că „Jurnalul lui Rafael Gheorghiu nu cuprinde decît o vagă indicaţie despre ce s-a întîmplat, şi se vede bine că nici Rafael n-a ghicit nimic, cum de altfel era şi de aşteptat, ţinînd seama de viclenia ipocrită (s.n.) a persoanei în cauză“. Persoana în cauză este Pius Dabija, alter ego-ul lui Petru Dumitriu.
Sînt numeroase pasaje în întreaga operă românească a scriitorului în care funcţionează această „viclenie ipocrită“, asemănătoare cu tehnica ironiei, care cere ca lucrul enunţat să fie înţeles pe dos. Iată un asemenea exemplu. În viziunea naiv-utopică a prozatorului, Pius Dabija nu e numai un genial sculptor, ci şi un compozitor de acelaşi calibru. Rafael Gheorghiu notează în jurnal că asistă la concertul pentru orchestră simfonică Cele patru vîrste: Vîrsta de fier; Vîrsta de aramă; Vîrsta de argint; Vîrsta de aur. Cititorul poate trece nepăsător peste ordinea inversată a acestor vîrste. Gheorghiu reţine, totuşi, în jurnalul său, reacţia intrigată a unui ascultător care se întreabă „De ce a inversat ordinea vîrstelor?“, primind de la altul următorul ironic răspuns: „E progresist, n-ai înţeles? (Rîde strident.) Crede în progresul omenirii“. Devenind brusc atenţi, ne putem da seama că Pius Dabija indică faptul că, în comunism, ne aflăm, de fapt, în Vîrsta de fier. Convingerea prozatorului că ne aflăm în această vîrstă degradată răzbate prima dată în volumul său de debut Euridice. 8 proze, din 1947, şi reapare, de data asta mult mai limpede, în ultimul – realmente extraordinar – capitol final al Păsării furtunii (1954): „Cerul era de fier, cenuşiu-negru, şi atîrnau de el nori grei de tuci, mişcaţi ca de o uriaşă maşinărie a lumii (…), marea era iarăşi de fier…“ ş.a.m.d. Tot de jocurile „vicleniei ipocrite“ ţine şi impulsul greu de decriptat al lui Petru Dumitriu de a se autodemasca prin intermediul acuzelor lansate de unele dintre personajele sale. Am mai precizat că biografia lui Pius Dabija reconstituie pas cu pas biografia scriitorului. Or, o anumită doamnă, numită Doina Zevedei, nevastă de profesor de estetică marxistă, îşi bate joc de ceea ce i se părea burghez în felul lui de a vorbi şi de a se comporta: „Să nu fim ipocriţi, rîse ea sec. Nu eşti cel mai convins comunist din lume: băiatul lui conu Cutare şi al coanei Cutare… Ei, lasă, că vă ştim noi pe ăştia, artiştii poporului, reacţionari pînă în măduva oaselor“. Acest tip de reacţie îmi aminteşte imediat de alter ego-ul prozatorului din Drum fără pulbere. Acolo, la un moment dat, în salonul în care se întîlnesc „foştii“ lumii burghezo-moşiereşti, apare şi „tînărul cel înalt, gazetar cunoscut, a cărui mamă fiind o baroană austriacă (…) îi prilejuise acestuia în Bucureşti porecla de baron“. Ca să nu fie nici o îndoială, precizez că altcineva observă cu privire la aşa-zisul baron: „Muţi e coafat à la Titus“. Indiciu clar că baronul e chiar Petru Dumitriu, celebru în epocă prin tunsura lui romană, care se ascunde aici sub numele de Muţi (cum i se spunea acasă) Grigoriu: „Ăsta comunist?, zise domnul Caraman, fără stimă. E o hahaleră…“. De ce se expunea Dumitriu astfel? Putem doar specula. Voia, oare, să contracareze printr-un autodenunţ denunţurile lansate la adresa sa, întrucît provenea, într-adevăr, din lumea „foştilor“? Voia să-şi avertizeze cititorii cu privire la conţinutul ascuns al scrierilor sale? Voia să sfideze devoalîndu-şi jocul dublu, de „hahaleră“ care mima, doar, adeziunea la comunism? Oricare ar fi răspunsul, se poate vedea că Drum fără pulbere este, în realitate, prin mesajul său subteran, laitmotivic, Drumul cu pulbere: cu pulberea solidificată a imperiilor care au dispărut cu tot cu construcţiile lor faraonice şi cu praful adus de vîntul asiatic, care vine dinspre Răsărit. Confirmarea celor spuse o găsim în notiţele lui Pavel Ţugui, proaspăt numit şef al Sectorului de Literatură şi Artă din Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al PMR. În decembrie 1951, Leonte Răutu, şeful Secţiei, s-a întîlnit cu un grup de scriitori importanţi ai epocii pentru a face schiţa „planurilor de creaţie“ pe anul următor, 1952. În procesul-verbal copiat de tipicarul Ţugui în dreptul numelui lui Petru Dumitriu e înscrisă următoarea sarcină: „Refacerea romanului «Drum fără pulbere»“. Romanul apăruse în aprilie 1951 şi în decembrie, acelaşi an, Răutu cere, aşadar, refacerea lui completă, realizată în cursul lui 1952, toate secvenţele semnalate anterior fiind extirpate.
În fine, „viclenia ipocrită“ s-a exersat cu virtuozitate în modul în care scriitorul şi-a pus la cale evadarea din România comunistă. Cum am mai spus, evitînd circuitul normal de a-şi preda Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane unei edituri – pentru a urma drumul firesc al aprobării la Direcţia Presei –, Petru Dumitriu i-a predat romanul direct lui Leonte Răutu, cu motivaţia ca acesta să citească cu atenţie biografiile şi autobiografiile de comunişti ilegalişti. Cu siguranţă că, păcălit, majordomul ideologiei jdanoviste s-a simţit flatat de atenţia pe care i-o acorda scriitorul. Cu atît mai mare va fi fost stupoarea şi furia lui cînd a citit Nota editorului (adică a lui Petru Dumitriu în calitate de „colecţionar“ de biografii, autobiografii şi memorii), pusă vizibil în fruntea prozei Viaţa şi moartea lui Constantin Andreica. Nota aceasta îl privea direct pe Răutu şi pe comilitonii lui, de aceeaşi provenienţă etnică. Era ca şi cînd ar fi primit pe neaşteptate un pumn în faţă. Iată pasajul edificator:
De ce l-am ales pe Constantin Andreica şi nu pe altul, ca să-i relatez viaţa? Fiindcă fenomenul cel mai însemnat în istoria patriei mele, în veacul XX, a fost că era şi este şi va fi vecină cu Uniunea Sovietică; că patosul revoluţionar rusesc a filtrat şi a înrîurit asupra mişcării muncitoreşti din România, mai ales prin basarabenii care născuţi şi mulţi din ei formaţi ca cetăţeni ruşi, şi apoi sovietici, au fost supuşi români între 1918 şi 1940, rămînînd sufleteşte fii ai imensului spaţiu eurasiatic şi ai istoriei sale, pecetluiţi cu pecetia roşie a revoluţiilor ruse.
Afirmaţia aceasta a editorului, atît de radicală, nu mai era „pe linie“ (cum se zicea în epocă), ci pe o linie ideologică atît de îngroşată încît făcea proza nepublicabilă. Să rezum ce spune, de fapt, nota: comunismul românesc e, de fapt, unul de import; exportarea lui din Uniunea Sovietică s-a realizat prin intermediul unor basarabeni „formaţi ca cetăţeni ruşi, şi apoi sovietici“, care rămîn „sufleteşte fii ai imensului spaţiu eurasiatic“; deci, spus pe şleau, comunismul a fost adus în România de nişte antiromâni. Proza, în sine, nu face decît să ilustreze foarte amănunţit cele susţinute în notă, oferindu-ne o biografie exemplară de „agitator bolşevic“ care pendulează între Basarabia şi „Regatul Român“. Textul abundă de „internaţionalişti“ de tipul Andreiko, rus, cunoscut de „prietenii români“ drept „Andreica“, Olga Melic, nevasta acestuia, „fiica unică a unei văduve, învăţătoare la şcoala primară a comunităţii evreieşti, în orăşelul Z…, din Basarabia“, „Vasilică“, adică Lică Moreno (desigur, sefard), „Alecu: Fromy Rubin“, sau „Tatiana Cunţ“ (desigur, de fapt, Kunz) ş.a. În plus, pomenita Olga Melic reciteşte „romanul autobiografic“ al lui Constantin Stere, interzis în România comunistă din cauză că acţiunea din primele volume ale acestuia se petrece în Basarabia. Amintesc că în anii ‘50 subiectul Basarabia era evitat, fiind foarte sensibil, proza lui Dumitriu încălcând, practic, un tabu. (Nu întîmplător, în anumite note biografice oficioase din epocă apare Fălticeniul ca loc de naştere al lui Răutu, în locul oraşului basarabean Bălţi.) Este limpede că scriitorul a urmărit ca prin această proză să facă imposibilă apariţia Colecţiei sale aşa-zis memorialistice. Cu alte cuvinte, el şi-a sabotat dinadins opera. Îşi crea astfel motivul pentru plecarea definitivă din România, pe care avea să o pună, în scrisoarea trimisă lui Gheorghiu-Dej, în cîrca lui Răutu, păcălitul său consultant literar-ideologic.
Cum am mai spus, Gheorghiu-Dej a fost foarte şocat de gestul prozatorului, dîndu-şi seama că „plecarea acestuia în exil constituia o pierdere mare de prestigiu politic pentru România“. După cum mărturiseşte fostul său şef de cabinet, prim-secretarul partidului a cerut ca organele de stat abilitate să afle motivele reale ale fugii acestuia. Panicat, la circa o săptămînă după ce fusese chemat la primul secretar general pentru povestea cu Petru Dumitriu, „papá Leon“ – ştiind foarte bine că se tărăgănează de multă vreme apariţia Scrinului negru – îi aranjează de urgenţă lui G. Călinescu o audienţă la Gheorghiu-Dej pentru a-l linişti pe cel dintîi şi a-i facilita publicarea romanului. Se temea de o altă reacţie imprevizibilă a unui scriitor important. Între timp, Securitatea s-a pus în mişcare şi prin agenţii săi a strîns o cantitate considerabilă de informaţii, declaraţii şi bîrfe referitoare la Petru Dumitriu din mediul literar-artistic al Bucureştiului. Multe dintre ele erau foarte răutăcioase, pe de-o parte pentru că Dumitriu era foarte invidiat, pe de altă parte pentru că cei chestionaţi răspundeau cu năduf „Bine le-a făcut!, că pe noi ne-au băgat în puşcării sau ne-au dat afară din slujbe, căci n-au avut încredere în noi, iar pe ăsta l-au îndopat cu bani pentru cărţi pe care nu le-a scris el“. Agenţii Securităţii circulau prin locurile unde se strîngeau artiştii şi, de pildă, la o întrebare provocatoare „Ce mai nou?“, unul dintre ei i-a replicat informatorului în acelaşi stil provocator: „I-am răspuns rîzînd că citesc o carte foarte interesantă: «Cronică de familie»“. Dar cea mai simpatică şi mai exactă reacţie a avut-o actorul Fory Etterle, întîlnit de un informator seara, pe Calea Victoriei: „Era puţin «făcut». (…) În isteria lui, Etterle a avut «o explozie»: «Îl admir şi-l… (o înjurătură). Le-a jucat o farsă de mare succes» – a adăugat“.
A Treia Axiomă a Diavolului
Aceiaşi agenţi, printre care şi bietul Petru Comarnescu, au făcut repetate descinderi în casa părinţilor scriitorului. În afară de faptul că îl considera pe fiul său genial, tatăl lui Petru Dumitriu repeta că acesta a lucrat ani de zile la carte şi că ea nu a apărut din cauza lui Leonte Răutu. În schimb, mama prozatorului, Theresa, protestantă-calvinistă, face o observaţie excepţională: „Dacă fiul ei a plecat ca să-şi elibereze conştiinţa, atunci e un om «salvat» din punct de vedere moral, atunci – după credinţa ei – nu e cu totul pierdut, cum socotise cînd îl vedea ahtiat după bani, de lux, de putere şi de petreceri“. Acest mod de a vedea lucrurile îmi aminteşte de una din primele imagini conştiente care au rămas în memoria scriitorului: stă alături de mama lui întins pe pat şi între ei este Biblia lui Luther din care ea îi citeşte. Educaţia lui religioasă a fost foarte timpurie şi substanţială, filtrată declarat prin Wittgenstein, fapt foarte vizibil din cărţile lui de meditaţie religioasă de mai tîrziu. Într-una din aceste cărţi, el defineşte cele patru axiome ale Diavolului. Celui care a plecat în Occident ca să poată scrie Incognito şi astfel să se răscumpere pentru Drum fără pulbere şi alte asemenea pseudo-creaţii i se potriveşte a Treia Axiomă a Diavolului. Conform acesteia,
…numai ceilalţi sînt vinovaţi, şi vinovatul este identic cu păcatul său. Dacă îmi asum păcatul, ştiu în acelaşi timp că pot spera să obţin iertarea, să plătesc, ştiu că măcar am bunăvoinţa de a mă transforma. Dar nu: trebuie să-l urăşti personal pe criminal, nu numai doar crima lui, spune Diavolul, nu trebuie niciodată să-l ierţi, vinovatul nu va putea niciodată să se răscumpere, să-şi ispăşească păcatul (…). Eu nu urăsc răul, ci pe omul vremelnic vinovat de un comportament criminal; dar pe acela o să-l vînez douăzeci, treizeci, patruzeci de ani, o viaţă întreagă, fără să vreau să ştiu dacă el şi-a ispăşit păcatul între timp, dacă el se căieşte, dacă el a încercat să îndrepte lucrurile, să se corecteze într-un fel sau într-altul; pentru mine, el a păcătuit o dată, el va rămîne păcătosul, nu va fi niciodată fratele meu, nu va redeveni niciodată. Diavolul apreciază acest mod de consecvenţă.
Deşi Petru Dumitriu a plecat din ţară ca să îşi răscumpere păcatul de a fi fost scriitorul favorit al regimului prin Incognito, el a rămas până astăzi în conştiinţa publicului din România ca un vinovat care nu poate fi desprins de păcatul său între timp ispăşit. Mai ales pentru cei care nu-şi pot imagina ce a însemnat teroarea anilor ‘50 ai secolului trecut.
Cine sapă groapa altuia…
Marele scandal al plecării lui Petru Dumitriu în care a fost implicat direct şi Leonte Răutu pare să fi fost punctul de plecare al unei rapide lucrături de culise la vîrful partidului. La începutul lui martie 1960, o comisie a Biroului Politic al CC al PMR îi comunică lui Pavel Ţugui, adjunct al farsatului Răutu, să se pregătească să ia cuvîntul la Congresul al III-lea al PMR, unde ar urma ca în cuvîntarea sa să facă „o trecere în revistă a principalelor momente conflictuale [ale creatorilor de artă şi literatură] cu grupul ideologilor dogmatici, ce avuseseră loc între 1955 şi 1960“. Propunerea aceasta a provocat, spune Ţugui, „coincidenţele cu totul întîmplătoare care au urmat, consecinţă a istoricului relaţiilor de serviciu la vîrful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie – devenită Direcţia de Propagandă şi Cultură – şi Secţiei de ªtiinţă şi Cultură“. Cu alte cuvinte, spus direct, ar fi fost vorba despre relaţia dintre Leonte Răutu şi adjunctul său Pavel Ţugui. Se punea deci la cale, în urma istoriei cu Petru Dumitriu, debarcarea de la şefie a lui „papá Leon“.
La începutul lunii mai 1960, însă, Ţugui a fost convocat de preşedintele Comisiei Controlului de Partid a CC al PMR, unde a fost informat că s-au primit două „informări“ din comuna lui natală. În prima informare se arăta că tatăl tovarăşului Ţugui tocmai a fost exclus din Partidul Comunist întrucît pe vremuri ar fi fost viceprimar ţărănist şi că, totodată, ar fi colaborat cu legionarii din comună. (Ulterior această informare s-a dovedit a fi falsă şi tatăl său a fost reabilitat.) A doua informare era, de fapt, „o scrisoare anonimă“, în care Pavel Ţugui era acuzat, între altele, că a participat la „corul bisericesc“ format din legionari şi că în calitate de membru al „Frăţiei de Cruce“ a participat la organizarea „serbării obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou“. Ambele acţiuni au fost apreciate de partid ca manifestări cu caracter „naţionalist-legionar“. Drept urmare, conducerea partidului a luat hotărîrea să îi ia lui Ţugui dreptul de a mai lua cuvîntul la congres. În fine, în prima jumătate a lunii septembrie 1960, adunarea organizaţiei de bază de la Direcţia de Propagandă şi Cultură, condusă de Leonte Răutu, a discutat respectivele acuzaţii politice şi l-a exlus pe Pavel Ţugui din partid. Totodată, în loc să devină noul şef al Direcţiei, a fost concediat din postul de şef al Secţiei de Ştiinţă şi Cultură.
„Papá Leon“ a învins încă o dată.
Cum am rămas fără Pasărea furtunii
În acel sfîrşit de iarnă al anului 1960, tatăl meu asculta seara, ca de obicei, ştirile date la „Europa liberă“, stînd adeseori cu urechea aproape lipită de aparatul de radio, din cauza bruiajului la care era supus respectivul post. Aşa am aflat şi eu de fuga în Germania de Vest a lui Petru Dumitriu (îi ştiam Bijuteriile de familie, carte aprins comentată de „foştii“ din propria familie). De altfel, ştirea fugii scriitorului făcuse vîlvă, fiind evocată pe şoptite de domnii care se plimbau seara pe Corsoul clujean.
Maniac precoce, intram prin toate librăriile ieşite în cale. Într-o zi de martie sau de aprilie, nu-mi mai amintesc exact, am intrat în mica librărie de pe strada Doja (azi Ferdinand). Uitîndu-mă pe tejgheaua pe care erau aranjate ordonat, pe trei rînduri, cărţile, am descoperit, cu totul surprins, pe primul rînd, Pasărea furtunii. N-am atins, însă, cartea. L-am privit pe librarul care stătea în picioare de cealaltă parte a tejghelei, privindu-mă şi el impasibil. M-am uitat din nou, avid, la cartea lui Petru Dumitriu, tot fără să îndrăznesc s-o iau în mînă, ca să dau de înţeles, fără vorbe, că vreau să o cumpăr. Prin mintea mea de adolscent îmi trecea fulgerător un gînd: „Dacă, de fapt, e o capcană la mijloc? Oare nu mă demasc, dovedind că ştiu ce s-a întîmplat? Dacă în clipa în care iau cartea în mînă, mă va imobiliza pe loc şi, ricanînd, va chema miliţia?“. Stăteam nehotărît în faţa tejghelei. Librarul însuşi, nemişcat, mă intriga prin tăcerea lui: nu mă întreba ce vreau. Într-un tîrziu, am ieşit din librărie, contrariat, chiar oarecum speriat: „Poate că am scăpat dintr-o capcană“.
Explicaţia enigmei mele am aflat-o abia după ’90, dintr-o notă alarmată a Securităţii. Centrele de librării din ţară scoseseră, atunci în ’60, din depozite, cărţile lui Petru Dumitriu rămase în stoc şi le puseseră în vînzare. Pentru că se cumpărau pe loc.
* Vezi serialul „Ultima farsă a lui Petru Dumitriu” din Apostrof, numerele 6-7-8, 2023.