IOAN-AUREL POP, O LUME CARE NU MAI ESTE

Trăim, categoric, apusul unei lumi, cu bunele şi cu relele sale. Lumea în cauză este una care mai credea în iluzii, în poveşti, în eresuri, în „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ şi în „Făt-Frumos din lacrimă“. Astăzi, toate sunt departe şi parcă nu au fost trăite de generaţia mea, ci de altele, de demult. Sentimentul că „înainte era mai bine“ şi că „lumea noastră“ este decăzută nu este de ieri-de azi, ci este unul etern uman. Oamenii de la începutul Evului Mediu priveau spre epoca de glorie a Imperiului Roman cu admiraţie şi regret că ordinea cea bună şi paza sigură se pierduseră. Renascentiştii voiau să imite clasicismul greco-roman, socotit modelul de cultură şi civilizaţie. În Epoca Modernă, când începuse critica acerbă a vechiului regim, „nobilimea de sânge“ trata de sus, cu milă, „nobilimea de robă“ şi dispreţuia burghezia, fiindcă aceste grupuri „stricau“ lumea. Romanticii veştejeau raţionalismul şi iluminismul şi voiau reînvierea Evului Mediu, cu onoarea sa cavalerească şi cu dragostea galantă, cu acele castele şi domniţe, asaltate de trubaduri, cu steme şi turniruri. Toate ticăloşiile din lumea medievală erau puse între paranteze, uitate. Mihai Eminescu tânjea după dreptatea şi disciplina din timpul lui Vlad Ţepeş şi se minuna de scriitorii de demult (cei mai mulţi complet eludaţi ulterior): „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine/ Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,/ Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.“ (Epigonii). Totul se vădea ideal, pe când erau „poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“. În „Scrisoarea a III-a“, poetul merge şi mai adânc în timp: „Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/ Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/ Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/ De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră“. După toate acestea, vine constatarea amară: „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…“, pentru ca în final să vină pedeapsa apocaliptică, dusă la îndeplinire prin mâna şi mintea domnului muntean devenit simbol al dreptăţii pentru români: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!“.

Timpurile recente, evocate aşa de dur de Mihai Eminescu, sunt anii 1870-1880, adică finalul secolului al XIX-lea, care este pentru noi perioada marilor clasici ai literaturii române, când s-au afirmat nu numai Eminescu, ci şi Vasile Alecsandri („acel rege-al poeziei“), Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ioan Slavici, când au cercetat şi au scris Bogdan Petriceicu Haşdeu, Titu Maiorescu, Alexandru D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Ioan Bogdan, când au trăit savanţi, medici, ingineri de renume, precum Emil Racoviţă, Victor Babeş, Traian Vuia şi mulţi alţii. Cum să fi fost acele timpuri „de nimic“, josnice, pline de semidocţi, de îngâmfaţi şi de proşti, mulţi aflaţi în fruntea instituţiilor ţării? Au fost, pentru unii, fiindcă interpretarea trecutului depinde de foarte mulţi factori, de la starea sufletească a celui care cugetă şi până la nivelul său de educaţie, de la perspectiva pe care o are asupra timpului şi până la orientarea lui politică. În plus, dincolo de orice factor interior sau exterior, aproape fiecare generaţie ţine să-şi nimicnicească timpul ei şi să idealizeze anumite timpuri revolute. De multe ori, după trecerea anilor, omul extrage din trecut doar frumosul, doar plăcutul şi uită momentele tensionate sau le îndulceşte. Nu degeaba a făcut carieră o glumă nevinovată, care ilustrează acest fapt: se întâlnesc doi prieteni în vârstă pe stradă, în timpul comunismului din România, la mult timp după ce se produsese critica lui Stalin şi după ce toate simbolurile „tătucului“ fuseseră înlăturate; unul spune că era bine pe vremea lui Stalin, iar celălalt îl întreabă dacă a înnebunit şi cere să afle de ce era mai bine; la care „filosoful“ răspunde că era foarte bine pe vremea lui Stalin fiindcă ei, vechii prieteni, erau cu 30 de ani mai tineri. De aici reiese relativitatea timpurilor şi a oamenilor.

Totuşi nu-mi pot respinge sentimentul unei lumi – lumea noastră – care se duce, se stinge, ca şi cum s-ar stinge o viaţă de om. De câte ori am conştientizat moartea unui om, m-am gândit la universul din mintea şi din sufletul lui care se risipeşte, se pierde pentru cei din jur şi, poate, pentru umanitate. Şi universul lumii noastre se pierde. Cum era lumea noastră?

Am început-o sub comunism (dar în perioada de oarecare revenire la tradiţia interbelică) şi mi-am petrecut mai mult de jumătate din viaţa trăită până acum sub comunism. Simpla constatare a acestui fapt devine pentru mulţi tineri prilej de condamnare din start. Cei care au trăit sub comunism nu pot să fie decât taraţi pentru vecie, un fel de ciumaţi, nişte laşi care nu s-au ridicat la luptă, nu au organizat demonstraţii, nu au protestat, ci au răbdat regimul odios, au tăcut şi au fost, astfel, complici. Se poate zice şi astfel. Aşa vom fi fost, nişte nevolnici, care am preferat liniştea noastră în loc să facem revoluţie. Numai că nu toţi oamenii au stofă de eroi, de revoltaţi, de luptători violenţi. Cea mai mare parte a oamenilor sunt trimişi la şcoală, se educă, se pregătesc într-un domeniu, întemeiază familii, merg la muncă, fac, botează şi cresc copii, îngrijesc şi înmormântează bătrâni, se sting apoi şi mor. Omenirea a mers înainte până acum şi prin munca lor tăcută, nu doar prin fapte spectaculare.

Eu m-am născut într-o familie de ţărani de pe câmpia de nord a Transilvaniei, supuşi secole la rând nobililor maghiari. Câte unii din familie, rar, au ajuns şi preoţi, adică „popi“ de ţară, de unde numele de familie. Dar părinţii mei, ca mare parte din generaţia lor, erau deja orăşeni, duşi departe de locurile natale, fiindcă venise comunismul cu „întovărăşirile agricole“, cu „sovhozurile“ şi „colhozurile“ şi viaţa la ţară nu mai era viaţă. Bunica îşi plângea pământul, îl jelea chiar, ca pe cineva drag.

La Braşov, unde-şi găsiseră rost ai mei, am mers la grădiniţă de la patru ani. Acolo, am învăţat treptat de toate, mai ales jocuri, deprinderi de viaţă, respectul datorat părinţilor, bunicilor, vârstnicilor în general. Am învăţat să cântăm, să recităm şi aproape să şi vorbim în trei limbi: română, germană, maghiară. Era perioada „internaţionalismului proletar“ şi se pregătea „frăţia universală“. Era un cântec cu versuri de genul „Joacă, joacă, joacă, băiete/ Că tinereţea vrea să te-nveţe/ Şi jocul nostru este format/ Dintr-o fată şi-un băiat.“. Cred că era un decalc dintr-o „ţară socialistă prietenă“. Azi, nu s-ar mai putea promova aşa ceva, din cel puţin două motive: 1. De ce să înceapă jocul cu băieţii? Celelalte genuri ce cusur au? 2. Cum să fie format jocul dintr-o fată şi-un băiat? Dar reprezentanţii LGBT unde sunt? Să se compună un cântec în care să apară „copilul 1“ şi „copilul 2“!

Apoi, la şcoală, de la „tovarăşa învăţătoare“, am învăţat citirea şi aritmetica, geografia şi istoria locală, educaţia fizică, desenul, muzica, din toate câte puţin; dar am învăţat şi bunul simţ: cum să ne respectăm igiena proprie, cum să stăm la masă în public, cum să zicem „sărut mâna“ şi cui, cum să ne sculăm în picioare când intră în încăpere un om mai mare decât noi, cum şi cui să cedăm locul în autobuz, cum să vorbim cuviincios, cum să fim politicoşi noi, băieţii, cu fetele, cum să circulăm pe drumurile publice, să nu aruncăm resturi pe jos, să nu călcăm pe iarbă etc. Erau o mulţime de interdicţii, pe care nu le simţeam ca pe o apăsare, fiindcă ne erau prezentate ca reguli de convieţuire, de trai în comun. Azi, toate acestea sunt socotite depăşite: la şcoală, învăţătoarea trebuie „să respecte personalitatea elevului“, care se poartă ca un stăpân; dacă el zice că doi plus doi fac cinci, se cuvine luat cu binişorul şi nu contrazis; politeţea legată de sex nu mai există, iar cea legată de gen este întoarsă pe toate feţele, încât nu o mai înţelege nimeni; pe iarbă se calcă într-o veselie, iar rondurile de flori sunt tot mai rare; în Occident şi la noi se lasă parcurile în paragină, ca să protejăm mediul şi să nu-l „mutilăm“; locul bătrânilor este la azil, după cum se vede în tot mai multe ţări; circulaţia pe drumurile publice devine materie şcolară, fiindcă elevul nu o mai poate înţelege de la părinţi ori de la învăţător.

Gimnaziul meu de cartier a fost o binecuvântare. Toţi profesorii erau foarte bine pregătiţi, toţi intrau la timp la ore, aveau material didactic făcut de ei şi erau destul de severi. Profesorii de istorie şi de geografie nu veneau la clasă fără hărţi, pe care le cărau singuri şi le atârnau apoi în faţa elevilor. Eu nu am avut probleme mari de adaptare, fiindcă tata îmi spusese după prima zi de şcoală că datoria mea unică era învăţătura şi că, dacă mă ţin de învăţătură, îmi va merge bine, iar dacă nu, mă va face cioban în munţi: „Că ţara are nevoie şi de ciobani!“. Iar ce ziceau părinţii era sfânt. Alţii s-au adaptat mai greu, dar lucram pe grupuri, diriginta punându-ne pe cei mai avansaţi să ne ocupăm de cei rămaşi mai în urmă. Era ca o treabă colegială, chiar prietenească şi nu-mi amintesc să fi fost opoziţii. Ne mai supăram după câte-o notă slabă, după câte-o privire mai apăsată de profesor, după câte-o voce ridicată, după vreo ameninţare sau chiar urecheală, dar tăceam şi răbdam. Ştiam că la şcoală profesorul are întotdeauna dreptate. Aşa ni se spunea acasă, în familie şi aşa ne spuneau şi profesorii. Nu va fi fost chiar aşa, dar ne-a mers bine, fiindcă am învăţat carte. Azi, toate astea ar fi privite drept catastrofe. Cum să fie profesorii severi? Ei trebuie să lucreze „cu mănuşi“, să se roage de elevi, că doar elevii sunt „parteneri egali în educaţie“, să-i întrebe pe elevi ce materii să facă, ce programe să folosească, ce conţinuturi să aibă lecţiile şi multe altele. Dar părinţii? Cu ei e şi mai şi! Părinţii pot veni la şcoală să ceară socoteală despre orice. Ba unii dau indicaţii legate de numărul problemelor de rezolvat în vacanţă, alţii ştiu ce teme trebuie făcute pentru testele naţionale ori pentru olimpiade, alţii îi ameninţă pe dascăli cu justiţia: „Dumneata ştii cine sunt eu?“. Dar nici profesorii nu mai sunt ce-au fost, fiindcă nu mai vin în meserie din vocaţie, ci din obligaţie familială, socială, din neputinţă. Nouă ni se spunea la facultate să ne facem profesori cei mai buni dintre noi, ca sã iasă din munca noastră cei mai buni absolvenţi; că, dacă se vor face proştii profesori, atunci şi „schimbul de mâine“ va fi format din proşti. Azi, cei buni fug de profesorat şi fug de multe meserii intelectuale, din moment ce analfabeţii sau semidocţii ajung şefi aşa de mari şi ne conduc pe toţi.

La liceu am fost chiar privilegiat, fiindcă am reuşit, după un greu concurs, la cel mai bun aşezământ de acest fel din Braşov. Vreo cinci dintre dascălii mei erau doctori în specialităţile lor, iar atunci doctoratele erau titluri serioase; alţii erau scriitori, alţii făceau parte din echipe de cercetare la universitate. În prima zi de şcoală, ni s-a atras atenţia că păşim pe urmele paşilor lui Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Lucian Blaga şi altor câtorva zeci de oameni mari. Profesorul de matematică ne verifica periodic dacă apăream la rubrica rezolvitorilor de probleme din „Gazeta matematică“. Profesorul de română ne cerea să citim „Teoria literaturii“ de Wellek şi Warren, proaspăt tradusă în româneşte, iar pentru olimpiadă ne dădea „pe şest“ „Istoria literaturii române“ a lui Călinescu, ediţia 1941 (nu era încă republicată) şi ne învăţa cum să-i citim pe Nicolae Filimon, pe Alexandru Macedonski, pe Dimitrie Anghel şi Ştefan Petică, pe Caragiale şi Urmuz, pe Blaga şi Vasile Voiculescu, pe Labiş şi pe Nichita Stănescu. Ne-a comentat două lecţii la rând volumul de parodii „Singur printre poeţi“, de Marin Sorescu. Tot cu profesorul de română făceam şi revista şcolii, „Muguri“. Profesorul de istoria literaturii universale ne vorbea cu pasiune de Miguel de Cervantes, de sonetele lui Shakespeare, de William Faulkner, de Kafka, de Edgar Allan Poe ori de Michel Butor. La latină nu era de glumă deloc. Am făcut latină patru ani, primii trei cu un admirabil intelectual, traducător din Catul şi Ovidiu, personalitate a Braşovului. Tăia în carne vie, fiindcă nu prea înţelegeam să ne exersăm memoria cu declinări şi conjugări şi nici cu scandări de versuri latineşti învăţate pe de rost. Nu ne plăcea nici mnemotehnica. La începutul trimestrului, dădea trei şi patru cu nemiluita, ba scotea şi câte-o imprecaţie şi ne gratula cu apelative puţin măgulitoare. Dar ne puneam pe treabă – fiindcă „datoria elevului era să înveţe“ – şi spre finalul trimestrului ştiam totul ca pe apă. Atunci, opera în cataloage: din trei făcea opt, din patru făcea nouă, ne mai asculta pe cei foarte buni, ne mai dădea câte una-două note de zece şi ne scotea cu media nouă sau zece. A venit odată o mamă la profesorul de latină să se plângă că fata ei a învăţat aşa de mult pentru corigenţă încât şi noaptea prin somn vorbeşte latineşte; dascălul a întrebat-o foarte serios: „Doamnă, dar măcar vorbeşte corect?“. Azi, pentru asemenea fapte şi ziceri, l-ar scoate din învăţământ şi l-ar băga şi la închisoare. Şi, Doamne, câtă latină şi, mai ales, câtă cultură generală am învăţat de la el! Dar pe atunci exista concepţia proastă că „profesorul este suveran la clasă“. Acum elevii şi părinţii sunt suverani şi subminează sistematic aproape orice autoritate a profesorului.

Dirigintele şi profesorul de biologie aveau grijă, cel puţin o dată pe trimestru, să ne facă educaţie sexuală, mai ales după ce studiaserăm la botanică, zoologie şi anatomie toate procesele de reproducere la plante, la animale şi la om. Acum nu mai este bine aşa, ci este nevoie de o disciplină de studiu, eventual în locul biologiei, fiindcă toate nu au loc în orar. La muzică, făceam şi elemente de istorie a domeniului şi aşa am aflat cum a putut Ciprian Porumbescu să aibă, la 1882, premiera operetei sale „Crai Nou“ în sala festivă a „Şcoalelor Centrale Române“, cum se chema liceul (întreţinut de comunitatea Şcheilor şi patronat de Mitropolia Ortodoxă Română a Transilvaniei) pe atunci. Profesorul avea în el vigoare patriotică autentică şi ne impresiona de fiecare dată la orele de cor. Aşa, am învăţat să cântăm – numai băieţii – „Voinţa neamului“ (pe muzica lui I. Cr. Danielescu şi versuri de I. Neniţescu), cu un mesaj care spunea aşa: „În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim/ Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea n-o împărţim“. Erau anii de după respingerea de către România a presiunilor sovietice, a unui plan care ne voia ciuntiţi şi exclusiv agricultori, manifestându-se astfel o anumită independenţă faţă de blocul comunist dominat de Moscova. Azi se spune că multe din acele manifestări de „independenţă“ au fost un joc politic, condus de unele dintre marile puteri şi că România era doar un pion pe tabla de şah a Europei. Se poate, dar noi trăiam sincer sentimentul nevoii de apărare a ţării, cu greu construite de înaintaşi. Azi, un astfel de cântec ne-ar cataloga pe vecie drept naţionalişti şi şovini, deşi el fusese scris în spiritul dragostei de pământul natal, care era – cum zicea profesorul – „casa noastră“.

În facultate, la Cluj, am studiat cu profesori de mare anvergură, instruiţi serios în Occident, vorbitori de mai multe limbi clasice şi moderne. Am învăţat istoria României şi a lumii după istoricii consacraţi. Dintre români, erau lecturi obligatorii ca bibliografie Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, cei trei istorici din familia Giurescu, Petre P. Panaitescu, Ioan Lupaş, Ioan Moga, Andrei Oţetea, Constantin şi Hadrian Daicoviciu, David Prodan, Francisc Pall, Samuil Goldenberg, Sigismund Jakó, Pompiliu Teodor, Camil Mureşanu, Mihai Berza, Şerban Papacostea şi mulţi alţii. Dintre străini, nu lipseau Edward Gibbon, Leopold von Ranke, Jules Michelet, Gabriel Monod, Marc Bloch, Jacques Le Goff, Jean Delumeau, Johan Huizinga, Paul Hazard, Arnold Toynbee. Nu am învăţat lozinci de partid – cum cred unii –, ci câteva principii extraordinar de folositoare pentru „meseria de istoric“ şi pentru accesul la izvoare: studiul temeinic al trecutului se face prin cunoştinţe serioase de filologie clasică şi modernă, pe de o parte, şi prin aprofundarea ştiinţelor (metodelor) auxiliare (arheologie, epigrafie, paleografie, diplomatică, sigilografie, heraldică, genealogie, arhivistică, muzeologie etc.), pe de altă parte. Aveam câte 40-42 de ore de curs şi seminar pe săptămână, iar sâmbăta după-amiază şi duminica bibliotecile erau pline. Trebuia să citim unele lucrări în original, în engleză, franceză, germană, maghiară, italiană.

Fireşte, am avut de dat şi tribut regimului, „educaţiei politico-ideologice“, dar, în anii mei de studenţie, aproape nimeni nu lua în serios astfel de chestiuni. Nu mai erau „comisari sovietici“ care să ne controleze şi nici activişti de partid români care să acţioneze pe faţă. Eram urmăriţi, dar cu discreţie. A trebuit să dăm tribut şi tinereţii. Mergeam în excursii de grup, în tabere, aveam „serate“ ale anului de studiu, ajungeam la terase cu bere, cântam vechi refrene studenţeşti (unele interbelice), repetam coruri pe patru voci, ca să le intonăm profesorilor „serenade“ la finalul anilor de studenţie. Mai făceam şi prostii inerente, mai chiuleam, declanşam „borcaniade“, ca apoi să fim obligaţi tot noi să strângem cioburile. Eram limitaţi să stăm în România, să mâncăm ceea ce era (prin 1970, erau încă destule), să ne scurtăm petrecerile până la orele 22, să visăm şi nu să vizităm Muzeul Louvre sau catacombele Romei. Nu era deloc raiul pe pământ, dar nici infernul. Aveam o cuviinţă a noastră, dobândită din familie şi întărită prin şcoală. Făceam şi haz de necaz: ieşiţi de la o serenadă la unul dintre marii profesori şi fiind orele avansate (era după 10 seara), iar noi prea veseli după cele câteva pahare de vin primite, ne-a oprit un „tablagiu“ şi ne-a admonestat; atunci, un coleg mai vesel ca toţi i-a spus: „Fiţi blând, tovarăşe căpitan, doar şi dumneavoastră aţi făcut facultate şi ştiţi cum este!“. Omul habar nu avea, că doar nu fusese student niciodată, dar se simţise măgulit şi nu ne-a amendat, după ce i-am promis că nu vom mai cânta pe stradă după orele 22.

Azi, cele de mai sus ar fi imposibile. Unii chiar râd superior numai la pomenirea lor. Şi, până la un punct, este normal să fie aşa: viaţa aceea a fost a generaţiei mele şi numai acea generaţie a putut-o şi o poate înţelege. Ceea ce supără este ideea pe care o au unii în cap cum că am fi fost cu toţii atunci troglodiţi, proşti, îndoctrinaţi, tâmpiţi. Se vede asta din felul de a fi al unor contemporani mai tineri, care ne întreabă cum de am învăţat, prin anii 1960 şi 1970, franţuzeşte, englezeşte, latineşte; cum de mergeam la biserică şi citeam Biblia; cum de-i savuram pe Kafka sau pe Faulkner, pe Mircea Eliade ori pe Eugen Ionesco. Eram, evident, restricţionaţi, existau cenzura, organele secrete şi ideologia comunistă, dar regimul dictatorial nu a fost întotdeauna egal cu sine şi s-au găsit întotdeauna subterfugii. Pe de altă parte, nu ştiam ce se petrecea în spatele zidurilor groase ale clădirilor securităţii. Sunt şi formatori de opinie care nu înţeleg cum de nu ne-am ridicat toţi la luptă, cum de am răbdat umilinţe, cum de ne-am plecat capetele. Şi, mai ales, cum de unii au trădat, cum de alţii au colaborat. După reproşuri urmează condamnări simbolice în masă, trageri la răspundere aspre, remarci dispreţuitoare pentru toţi, ca şi cum mulţimea românilor trăitori în deceniile comuniste şi-ar fi ales să trăiască tocmai atunci şi să ducă o viaţă nedemnă.

Este trist şi este descurajant. Am ajuns la vârsta senectuţii, nu am fost eroi şi nu am răsturnat ştiinţa şi creaţia intelectuală cu operele noastre, dar nu am fost cu toţii securişti, nu am semnat angajamente şi nu i-am pârât pe colegii noştri. Am trăit aşa cum am putut, fără zgomot şi fără vizibilitate şi, poate, unii, am luptat în felul nostru contra răului. Am învăţat să credem în Dumnezeu când nu era de laudă să faci acest lucru, am învăţat carte cu patos, fiindcă ştiam că numai aşa, studiind, se poate reuşi în viaţă, am luat posturi acolo unde ne trimitea statul, chiar dacă nu am făcut-o cu bucurie. Ştiam că acesta e rostul nostru, că românii au nevoie oriunde de dascăli, de medici, de ingineri. Nu aveam de ales. Eram plătiţi cu bani puţini, dădeam câte o treime din salar pe ratele la apartamente şi făceam economii pentru zile (mai) negre, ştiind că nu vom merge vreodată la Piramide, pe Acropole ori la British Museum. Dar ne amăgeam cu speranţa, care nu a murit niciodată. Bunicii ni s-au stins cu speranţa că „vin americanii“ şi ne-au transmis-o şi nouă. Nu cunoşteam toate jocurile de culise, nu ştiam în detaliu cum şi când va cădea comunismul, nu am aflat decât târziu că la 1989 a fost o conspiraţie şi nu o revoluţie. Oricum, mulţi dintre cei care am fost pe stradă în decembrie 1989 am fost convinşi că românii schimbă ţara şi lumea. Că nu a fost aşa, este altceva. Poate că generaţia mea nu a răsturnat comunismul, nu a făcut acte de bravură şi nu s-a sacrificat în întregime pentru binele universal, dar câte ceva de bine tot a făcut. Se va vedea „făcutul“ acesta cândva. Pentru ceea ce am fost nu vrem să fim lăudaţi, ci lăsaţi să murim liniştiţi, întru bătrâneţea noastră.