IULIAN BOLDEA, LITERATURA CA FIGURALITATE

Critic literar reputat, universitar de elevată ţinută academică, Ioana Bot a dovedit, prin cărţile sale (Eminescu şi lirica românească de azi, 1990, Trădarea cuvintelor, 1997, D. Caracostea, teoretician şi critic literar, 1999, Jurnal elveţian. În căutarea latinei pierdute, 2003, Histoires litteraires. Litterature et idéologie dans l’histoire de la literature roumaine, 2003, Semne de carte. Eseuri de istorie literară românească, 2004, Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, 2006, Eminescu explicat fratelui meu, 2012, Autoportret cu principii, 2015) vervă analitică, capacitate de sinteză, exigenţă axiologică.

Cartea Icoane şi privazuri. 7 studii despre figuralitatea literară (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2021) continuă, aprofundează şi nuanţează preocupările anterioare pentru studiul formelor literare, pentru poetica istorică, pentru figură şi figural în literatura română. Reflecţia asupra figuralităţii este, observă Ioana Bot în Cuvânt-înainte, o modalitate de a „concretiza în discurs tocmai acest interes faţă de lume al literaturii (o lume de istorie, de memorie, de umanitate şi de… toate celelalte conjugări ale temelor universale“, permiţându-ne „să luăm act de puterile expresive ale literaturii“. Figuralitatea reprezintă o particularitate esenţială a literaturii, în măsura în care orice operă literară transmite o experienţă, o trăire, un sentiment şi, în acelaşi timp, presupune expresivitate, stil, vibraţie sugestivă a limbajului. Studiile din această carte examinează „corpul literaturii“, cel care „ni se dă spre lectură, ca o figură, desigur, a scriitorului însuşi“, prin analize dedicate unor scriitori importanţi (Mircea Nedelciu, Radu Cosaşu, Mircea Cărtărescu, Lena Constante, Marthe Bibesco, Matei Vişniec). Expunerea teoretică din prima secţiune a cărţii, densă, eficientă şi clară (Figură, figural, figurat. Greu de tradus) recapitulează istoricul noţiunii de figură, de la studiul lui Erich Auerbach (Figura), ce relevă, din unghi semantic şi estetic, dinamismul tensionat al conceptului, la cercetările lui Jean-François Lyotard (Discurs, figură) şi Laurent Jenny (Rostirea singulară), legate de diferenţierile între figură şi figural, sau la studiile lui Paul de Man (mai ales Alegoriile lecturii), ce analizează raporturile dintre cuvânt şi alegorie, ca marcă a gradului de indecizie a sensului, modelul figural, cu forţa sa retorică, „neputând fi închis de o lectură finală“. Ioana Bot propune o abordare aprofundată a expresivităţii literaturii, căci figuralitatea exclude fixarea în tipare sau epuizarea sensurilor, studiul figuralului revelând articularea unui topos situat la jumătatea distanţei dintre revelaţie şi obscuritate semantică.

Reflecţia asupra figuralităţii se deschide, remarcă autoarea, spre trei interogaţii convergente. E vorba, mai întâi, de interogaţia referitoare la „capacitatea figuralului de a conţine indicibilul experienţei ultime sau unice, a experienţei existenţiale asumate fie ca revelaţie (în istoria uzajului retoric al figurii şi figuralului), fie ca mărturie istorică“. Un spaţiu privilegiat al acestei interogaţii e reprezentat de memoriile Lenei Constante, în care „traversarea infernului concentraţionar“ conduce la revelarea resurselor spirituale şi întemeietor-figurale ale limbajului. Analizele din secţiunea Amintiri din infern – cu figuri şi cu imagini expun capacitatea figuralului de a conserva indicibilul experienţei umane din memoriile Lenei Constante, valorificându-se scriitura jurnalului ca figură literară ce restaurează un trecut traumatic prin forţa inepuizabilă, cathartică a cuvintelor. Adevărul mărturiei şi mărturisirii carcerale depăşeşte „limitele rostirii inaugurate“, rămânând „indicibile altfel decât prin intermediul limbajului oblic al literaturii“, sau prin „intensitatea expresivă“ a scriiturii ca remodelare a propriului destin în configuraţii narative. Evadarea „tăcută“ a Lenei Constante se realizează, aşadar, prin intermediul forţei ambigue şi terapeutice a cuvintelor, a povestirii, această „Şeherezadă a infernului“ salvându-le „de la moartea spiritului“ pe cele care o ascultă, printr-o naraţiune exemplară „nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte“.

A doua coordonată a interogaţiilor Ioanei Bot expune un palier al epicii contemporane în care inflexiunile ironiei, subversiunea sau reficţionalizarea ludică a prozei realiste conduc spre „expresia unei angajări definitorii: ca atitudine etică, dar şi ca opţiune poetică“. Resursele de subversivitate ale figuralului raportat la contextul socio-politic sunt explorate în proza lui Mircea Nedelciu (Lupa Capitolina şi Mathias Rex în Piaţa Libertăţii. Transmisiune indirectă), relevantă prin „transmiterea directă“ a faptelor, dar şi prin denudarea mecanismelor semnificante, prin construirea unor simulacre de real sau prin configurarea unor strategii ale subversiunii, în spatele traseelor lecturii situându-se o „hartă semnificantă“, deloc inocentă ideologic. Analiza ficţiunilor alegorice din opera lui Radu Cosaşu („O proză care nu ştiu cu ce se deosebeşte de poezie…“. Oximoronul sau fascinaţia listei) urmăreşte modul în care scriitorul converteşte stilistic enumerarea, atrăgând „într-o capcană retorică istoria“, printr-o reprezentare „dilematică“ şi, mai ales, prin recursul la oximoron, ce relevă „indecidabilitatea oricărei poveşti“, într-o acumulare de sensuri care tinde spre „revelarea unui Sens ultim, integrator“, chiar dacă autorul „scrie un lucru spre a comunica un altul“, într-o alterare subversivă a Istoriei.

Cea de a treia linie interogativă se referă la o stare-limită a scriitorului ce recurge la „memoria istorică a formelor literare, pentru a le transforma pe acestea din urmă în simboluri cu funcţii revelatorii“. Interpretarea operei lui Mircea Cărtărescu (Termitieră sau labirint? Un aproape sonet despre sonetele lui Mircea Cărtărescu, „Un transatlantic de sentimente…“) vizează atracţia scriitorului spre retorică, „ridicată la nivel de simbol poetic“, într-o maximă libertate figurală, care, însă, nu comunică autenticitatea, ci o „figurează, în coridoare de oglinzi infinite.“ De aici, predilecţia pentru sonet ca figură fixă cu apetenţă spre desăvârşire formală, printr-un joc abil cu clişeele, provocare a aporiilor limbajului, incapabil să transmită experienţa trăită în spiritul autenticităţii, poezia refăcând un orizont simbolic care îşi schimbă continuu reperele imaginative, în siajul tensiunii necontenite dintre „sunet şi sens“.

Relevante sunt cazurile scriitorilor care, prin exil, şi-au schimbat limba de creaţie, redefinindu-şi opţiuni şi strategii retorice, tropii evoluând ca „personaje“ ale limbajului participante la dinamica semantică a textului literar. Ultimul studiu („Expresia franceză“, în trei situaţii exemplare) reuneşte, astfel, interpretări ale operelor a trei scriitori români de expresie franceză a căror operă ilustrează valorificarea figuralului în universul de creaţie şi în forme ale exilului lingvistic. E vorba de „figurile perfecte ale unei vieţi aşijderea (în romanul Martei Bibescu), figurile salvării deţinutei din celulă (în memoriile Lenei Constante), figurile alienării-prin-limbă (în teatrul lui Matei Vişniec).“ Limbajul este, astfel, formă de expresie, dar şi modalitate de trecere „între lumi“, într-un spaţiu cu frontiere atenuate sau abolite prin prisma potenţialului de semnificare dinamică al figuralităţii.

Interpretările Ioanei Bot din această carte exprimă un dialog intens, tensionat cu textul, cu figurile şi cu figuralitatea. În aceste studii, arhitectura literaturii, percepută sub semnul figuralităţii, este un proces de semnificare dinamică, într-o exemplară propensiune spre labirintul lumilor ficţionale.