MIRELA NAGÂŢ, LUMEA CA REPREZENTARE

O carte cu multe accente satirice sociale, cum e noul volum al Laurei Francisca Pavel, Acţiuni şi protocoale (Alba Iulia, Editura OMG, 2023, 146 p.), continuă formula din precedenta, Trucuri urbane: o poezie densă, construită pe o osatură livrescă solidă, cu o epidermă poetică „rece“, rezultată din abundenţa de incizii conceptuale, termeni abstracţi, neologisme „sonore“ şi imagini din mediul virtual sau high tech, la care se adaugă un filon aşa-zis biografic, confesiv, resuscitând diverse personaje sau experienţe ale copilăriei. Pe multe porţiuni, poezia devine un instrument pentru o radiografie critică a unei realităţi sociale particulare, middle class-ul cu ifose culturale, hipsterimea artistică, mobilizate într-un orizont îngust, ticsit de clişee şi ipocrizie. Vidul de gândire şi sufletesc, impostura, angoasa unor existenţe în derută sunt straturile pe care le sondează poeta cu precădere, iar un inventar al deformărilor generate de stereotipuri şi clişee de tot felul virează rapid în sarcasm. Intră în acest catalog „clasa exaltaţilor“, definiţi drept „colecţionari de inutilităţi snoabe/ de artă imaterială,/ exasperante forme de înaintare/ extrem de lentă/ prin reptaţie/ câte 5 cm pe zi“, boemii, care „ştiu că/ nu fac decât să pastişeze un performance şaptezecist/ Ei ştiu, şi tu ştii, şi oboseala pastişei îi defineşte/ mai mult decât orice puseu anarhist“, o figură feminină, prin care se expun prezumţii ecologice şi estetice, confesându-se astfel: „fiindcă-s reprezentanta speciei ăsteia/ care dă pe dinafară de atâta aroganţă, (…) port/ stigmatul/ pe jumătate natural pe jumătate artificial/ al unor minciunoadevăruri circulare“, şi chiar un bard minor, plasat direct sub semnul burlescului: „poetul titrat al oraşului de provincie/ escaladează blocul până la etajul 3, după ce consoarta,/ protagonistă într-un scenariu/ trasat pe etamină cu tuşe ferme,/ l-a închis pe dinafară,/ iar el îi lipeşte la geam/ fotografia, demnitatea de ghips/ a imaginii unui amor asudat, împăiat şi iar asudat./ În care împăiat e clişeul, asudat e ruperea pe genunchi a clişeului“.

E o întâlnire a reprezentărilor, în care figurează chiar şi poeta însăşi, „încarnându-şi“ personajele şi semnalizând uneori „jocul scenic“, cum se întâmplă, de pildă, în poemul citat, Vicii de refracţie, printr-un motto din Emily Berry: „Melodrama nu mi se potriveşte,/ dar o fac ca să fiu în personaj“. Pe fundal e pusă în discuţie ideea de falsificare/dedublare, care naşte tensiune între chipul real şi avatarul confecţionat pentru ceilalţi, într-un continuu joc al disimulării. Rezultă o secţiune cu multe suprapuneri, căci conceptul de reprezentare post Baudrillard, e întors pe toate feţele, în varii ipostaze: aparenţă, simulacru, ramă, imitaţie, film, realitate virtuală sau antropologică. „Cine are sau nu stofă de personaj“ e o întrebare de la care autoarea construieşte un scenariu destul de caustic al obsesiilor medicale şi ecologice de azi – „personajul“, insul de la masa din colţ, cu fobii microbiene, dezinfectând suprafeţe, are la dispoziţie „salvarea“, un ecumenism inter-specii, „starea de înfrăţire/ cu iepurii de câmp/ în serile cu lună plină şi inutilă“.

La un moment dat, prin ciclul Decor necesar, discursul capătă un neaşteptat substrat dramatic, insesizabil la prima vedere, pentru că poeta, cunoscută teoreticiană şi critic literar, îşi chestionează aici înseşi conceptele şi realităţile estetice cu care lucrează. Într-un poem cu respiraţie metacritică, aşa cum e Părţile supravieţuitoare, asamblat în jurul ideii de exerciţiu interpretativ, sunt denunţate hopuri vechi de când lumea, deturnări în numele agendelor de tot felul: „Ce te faci cu toată strâmbătatea/ şlefuită,/ când nicio umbră/ nu bântuie subiectul,/ el e luminos/ împăunat cu viziunea lui,/ cu ideologia care pune în mişcare/ desenul oaselor călite,/ partea leului, sau înfrângerea, sau mila/ pentru năpăstuiţi,/ sau morala ca acţiune,/ sau locul unde mila/ nu mai încape“.

Mai biografică, o a doua linie a volumului, activează figuri ale copilăriei, mătuşa, unchiul, dar şi tristeţile acelei vârste fragede, în urma contactului cu adulţii, purtătorii unei lumi dure, neempatice. Un poem ca Ignat vorbeşte, de pildă, despre prima cedare, primul pas al maturizării, împachetarea cu succes a vinovăţiei, după ce porcul devine, de sărbători, din interlocutor râvnit („Alaltăieri am ţinut un monolog/ în faţa porcului/ Mă privea dintr-o dungă/ nici măcar ironic“) „friptură fragedă“. Disculparea se face prin … exegeză: „şi revelaţiile se întind galeşe dinaintea mea,/ le despic, execut analize la firul ierbii“. Un poem mai târziu înţelegem cum sunt replicate episoade infantile de felul celui de dinainte în automistificările ulterioare ale adultului: „Nici azi nu e altfel,/ complexele de nemernicie se înghit/ la pachet cu depresia/ (…) Macheta se umple cu frişca asta falsă,/ glazura se întăreşte cu spumă poliuretanică/ Ne trezim brusc vindecaţi/ şi sarcastici“.

Timbrul poetei capătă supleţe mai ales în două serii, una semidramatizată, în care partener de dialog şi analize devine o figură glamoroasă ca actriţa Lauren Bacall, din epoca de aur a Hollywoodului, alta cu motor epic, centrată pe figura domestică de data aceasta a croitoresei cartierului, „Madam Tamaş“. Personaj pitoresc – „E toată respectabilitate, so hoch./ Are mersul ţanţoş à la Katharine Hepburn/ Croieşte săptămânal jachete scurte cu terminaţie în bie/ pentru vecine mai răsărite, iar mediocritatea/ nu o împresoară, nu o doare“ – „Madam Tamaş“ e o expresie a feminităţii erotice din deceniul opt comunist, cu limitările, mărirea şi decăderea ei, dar şi alibiul perfect pentru o breşă în lumea copilăriei autoarei.

Livrescul pe care-l manevrează cu dexteritate Laura Francisca Pavel funţionează ori ludic, reluând tropi eminescieni ultracelebri (de data asta pieptul nu braţul Venerei molatic ca gândirea), trimiteri la Rilke (la moartea care ne tutelează, „ai ei suntem, cu râsul pe gură“), la Zburătorul lui Ion Heliade Rădulescu (nemişcare plină), ori demonstrativ, probând o anamneză a naşterii clişeelor de gândire, atunci când e convocată o întreagă bibliografie critică, teoretică ori literară: „poemul lui William Stafford cu căprioara pe autostradă, natură versus cultură, alternativă etică etc.“, Craig cu marionetele, căci „nu crede că omul/ e material adecvat artei“, sau un artist şi performer ca „Joseph Beuys cu ifose de dandy,/ extatic guru plin de profeţii ecologice“, care aruncă untură spre spectatori, violentându-le comoditatea. („Untura“ în poemul Exces de expunere e ca madlena lui Proust, pretextul care unifică două experienţe traumatice, una pe care-o „relatează“ poemul, înfruntarea fricii, vinei difuze, sub chipul unui „animal greu de identificat“ într-o cămară strâmtă, dominată de „mirosul greoi/ şi un pic rânced de untură/ care urcă din două găleţi“ şi alta a artistului german deja amintit, combatant nazist în Al Doilea Război Mondial, rănit în urma prăbuşirii avionului în Crimeea şi salvat de localnici, susţine el, prin împachetări în untură şi fetru.)

Închei decupând o secvenţă care acţionează ca un contrapunct revelator pentru această carte foarte gravă pe fond, cartografiere, în esenţă, a unei derute ontologice majore. Obiect timid, cel mai tandru poem al volumului, dă prioritate intimului nefalsificat, chiar dacă învăluit într-un abur nostalgic, vizibil în straturile afective ale unei banale călătorii cu trenul: „Eşti aici, şi inspiri aerul acru/ ieşit din caloriferele ruginite/ greu de descris/ dar de care ţi-e drag şi milă/ ca de animalele jigărite,/ cu ochi umezi,/ părăsite în gară între două curse/ (…) În vagoane reci ţi se scurge/ bună parte din tinereţe./ Îţi muşti limba de poftă:/ resturi oliv de ouă răsfierte/ salam de vară feliat pe genunchi/ toate gusturile ieftine şi tandre/ perfect saturate“.