IULIAN BOLDEA, DUHUL UNEI LUMI INACCESIBILE

Seducţia narativităţii, amestecul de miraculos şi cotidian, erudiţia melancolică şi voluptatea stilului, plăcerea de a construi arhitectura unui imaginar fabulos par să fie cele mai relevante particularităţi ale cărţilor Doinei Ruşti, o „excelentă prozatoare, de mare talent şi intuiţie“ (Norman Manea), cu un stil inimitabil, devotată artei povestirii şi unui trecut reconstituit în culori puternice, dense, fascinante. Sintetizând calităţile scrisului prozatoarei, Gelu Ionescu remarcă „inteligenţa narativă, fluiditatea acţiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanţa personajelor, precizia gesturilor caracterizante“. Manuscrisul fanariot, una dintre creaţiile de vârf, este o „carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare“, un „poem închinat Bucureştiului fanariot“ (Eugen Negrici). O altă carte foarte bine receptată de public şi de critică, Fantoma din moară este, cum observă Dan C. Mihăilescu, un „roman fabulatoriu, pe linia autobiografismului, în care realismul magic şi realismul cotidian se împletesc“ într-o parabolă subtilă a comunismului, din care nu lipseşte obsesia culpei şi a complicităţii, într-o înlănţuire de fire narative secundare, insolite, paradoxale. O dată cu Zogru, Doina Ruşti creează „nu doar un personaj, ci un întreg univers epic complex, zugrăvit în culori schimbătoare, ludic sau tragic în funcţie de epocă, şi, mai cu seamă, de protagonişti.“ (Roberto Merlo).

Şi în Depravatul din Gorgani (Editura Litera, 2023) regăsim „un fir epic împletit cu mâna sigură a unui povestitor care ştie cum să te ademenească“ (Bianca Burţa-Cernat), o atmosferă de magie, de tandreţe şi cruzime, autoarea plăsmuind aici, prin cele 52 de povestiri, o geografie insolită şi o umanitate pitorească, în ambianţa Bucureştiului fanariot, marcat de corupţie, ură, epidemii şi poveşti amoroase. Aceste „iubiri imposibile, scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume surprinzătoare“ (Eugen Negrici), dar în acelaşi timp introduc cititorul într-o lume clocotind de viaţă, de păcate, de voluptăţi nemărturisite sau expuse de personaje cu cinic orgoliu. De altfel, Doina Ruşti mărturiseşte că „Depravatul din Gorgani vine în continuarea volumului de povestiri Ciudăţenii amoroase din Bucureştiul fanariot, aducând alte întâmplări despre excese şi pasiuni duse la extrem, plasate în zonele obscure ale dorinţelor omeneşti. Fiecare povestire porneşte de la faptele ştiute la cele întâmplate în teritoriile tenebroase, acolo unde începe depravarea.“

Naraţiunile din volumul Depravatul din Gorgani se regăsesc sub semnul insolitului, al farmecului discret al dezechilibrului senzorial, căci dereglările simţurilor, lipsa de moderaţie, dinamismul împins la extrem, policromia spaţiului şi mania diferenţelor sunt de fapt particularităţi ale tuturor povestirilor. Extremele se atrag şi se ating aici, surescitarea e atotputernică, ebuliţia senzaţiilor atinge paroxismul. Naraţiunea ce dă titlul volumului e povestea unui Casanova valah, cu origini incerte, fascinant şi dorit de femei, pentru care e alcătuită chiar o listă de aşteptare, pe care se înscrie Eleni: „Curând s-au răspândit zvonuri despre dezmăţul de la Gorgani, iar prin oraş au apărut femeile, care erau – cum să vă spun? – ca nişte dovezi din cenuşă, ca nişte bijuterii scăpate dintr-un incendiu. Nu conta deloc starea lor socială, moralitatea ori alte rahaturi luate în seamă de analişti. Femeile astea – se vedea de departe că aveau o experienţă comună. Păreau renăscute, întărite cu cine ştie ce elixir. Până şi veşmintele erau altfel, scoase în faţă prin câte un detaliu neaşteptat, un nasture de argint, o plasă de perle căzută cu eleganţă pe o ureche, un ciorap ieşit în inele şi valuri de sub şalvari. Toate astea le observase Eleni şi le notase cu grijă pe marginea unei cărţi, una dintre acele cărţoaie cu poze frumoase, scrisă într-o limbă necunoscută. Noroc cu Eleni, care se îndurase să-i dea valoare, altfel nimeni n-ar fi întârziat pe o carte ca aia. Urmărind faptele, ajunsese să creadă că Depravatul de la Gorgani le făcea ceva acelor femei, poate le dădea otrăvuri ori elixire, le adăuga în sânge un demon ori o stafie, un duh al unei lumi inaccesibile prostimii de rând. Femei neînsemnate, slujnice conştiincioase, coconiţe măritate cu demnitate, mame blânde, care nu ieşiseră noaptea pe stradă în viaţa lor, fetişcane nesărutate, chiar coconeturi bătrâne, preotese cu mila întipărită pe faţă, cârciumărese neruşinate, blidărese din golănimea oraşului, în sfârşit, până la urmă orice femeie ajunsă în casa Depravatului din Gorgani – devenea marcă înregistrată“.

Chemată de Depravat, Eleni „a luat o trăsură mai veche şi a bătut cu bastonul în poartă“. Pătrunzând în casă, ea aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea, într-un salon unde „ardeau lumânări numeroase“. În cele din urmă, i se comunică moartea Depravatului: „Tocmai se hotărâse să plece, când o umbră, o persoană de fum, fără faţă, i-a spus în şoaptă că întâlnirea s-a anulat. Domniţa mea, a zis servitorul ceţos, stăpânul nu mai poate să va primească. De ce? – s-a indignat Eleni, ridicând puţin vocea, iar ceaţă de servitor i-a răspuns că bărbatul faimos, Depravatul care crease atâtea femei şi-o legendă, acel bărbat pentru care Eleni se pregătise opt săptămâni şi cheltuise un galben, ei bine, patronul plăcerilor era mort.“ Eleni primeşte o carte, „îmbrăcată în mătase, arăta ca o casetă de aur“, pe care o priveşte „uluită şi plină de umilinţe mărunte“. Cartea prezintă 17 reguli pe care s-a bazat Depravatul în conduita sa erotică şi conform cărora şi-a trăit viaţa, fiecare regulă fiind ilustrată prin povestiri evocatoare. Titlurile povestirilor sugerează culoarea epocii, atmosfera, Doina Ruşti apelând la cuvinte arhaice sau argotice, cu înţelesuri care ne scapă, dar pline de savoare şi tâlc simbolic (Zarnacadeaua, Staico Marghiolul, Teleleica, Maglistul, Calemgiul şi clădirea etc.). De dimensiuni restrânse, povestirile reconstituie un timp revolut, cu figuri, tipuri şi scene caracteristice, reunite în rama unui destin cu alură dramatică, policromă, inepuizabilă.

O lume întreagă reînvie sub ochii cititorului de azi, bărbaţi frumoşi şi cinici, agresivi şi pedanţi, de o cruzime tulburătoare, unii dintre ei pedepsiţi la cazne sau omorâţi, femei voluptuoase, de un farmec insolit, într-un univers al pitorescului balcanic, al malversaţiunilor, păcatelor, în care senzaţiile se transformă în marfă ce poate fi vândută şi cumpărată, aşa cum negustorii din carte, în număr foarte mare, vând de toate pentru toţi (bijuterii, haine, ceasuri, mâncare). Ceea ce oferă unitate cărţii este epicul condus cu măiestrie, dar şi atmosfera realist-magică, de pitoresc atroce şi fantastic aburos, în care se întrepătrund culori şi forme, veşminte de altădată, străzi întortocheate şi clădiri vechi, iubiri, gelozii şi trădări, portrete pastelate dintr-o galerie umană de o diversitate deconcertantă (negustori, boieri, artişti, femei de toate felurile etc.).

Cartea în sine este o bijuterie, e seducătoare ca aspect grafic, prin ilustraţiile fastuoase şi tiparul măiestrit, remarcându-se, ca şi alte cărţi ale Doinei Ruşti, prin pasiunea documentării, prin jocul între ficţiune şi realitate, prin patimile puse în scenă în geografia tulburătoare a Bucureştiului fanariot. Un fel de „duh al unei lumi inaccesibile“ străbate toate naraţiunile din această carte cu farmecul unei scriituri dense, plastice, ispititoare şi tandre.