MIRCEA ZACIU

95 de ani de la naştere

(27 august 1928 – 21 martie 2000)

 

„Eşti indulgent cu clujenii, ştii că eu nu-i pot suferi! (…) Poate reuşim să facem o insulă de «clujeni»-neclujeni la Cluj?“

 

„Eu însumi am fugit literalmente din Cluj acum vreo zece zile şi am stat şase zile la Bucureşti, fără nici o treabă alta decît a flana, a privi acest bazar oriental şi intra în librării şi expoziţii (capodopere ale artei mexicane, arta indienilor din America de Nord und so weiter, pînă la nişte pictori albaneji). Vremea fiind de o dulceaţă neaşteptată pentru februarie, cam ca în aprilie, cu 15 grade plus la amiazi, cu soare şi senin, am simţit că-mi revin întrucîtva în simţiri, deşi o mare oboseală mă dobora, mai ales sufletească. Seara, cădeam literalmente de pe picioare, după mulţi kilometri făcuţi într-un soi de transă (sau dromomanie!?). Fiind la frate-meu, adică în familie, neavând grija casei şi a mesei, puteam prelungi oricît şederea, dar de la o vreme mi s-a aplecat de la un peisaj neschimbat de la Filimon şi Ghica. Am revenit deci la perimetrul meu clujean, la orele de bibliotecă, la scurtele vizite la Tribuna şi la ceasurile dificile când trebuie să urc la Facultate, măcar o dată pe săptămână, când am curs…“

 

„Oraş de un farmec nespus. Danezii sînt un fel de sudici ai nordului, deschişi, liberali, simpatici, vorbăreţi şi complezanţi-amabili, fără efort. Københaven e oraşul tuturor îngăduinţelor, cum probabil ştii. Castelele, palatele rococo par jucării, iar mica sirenă (simbolul oraşului) visează înainte pe ţărmul ei. Vapoarele cu care se trece de pe o insulă pe alta sînt de un confort şi un lux nemaivăzut. Intri cu maşina pe ele, ascensoare te poartă spre saloane şi „cafeterii“ calme, unde ţi se aduce o cană de cafea şi poţi să o bei toată ori numai o ceaşcă, în acelaşi preţ. Afară marea e de un albas­- tru-cenuşiu, soarele are el însuşi o culoare de oţel, pescăruşii neliniştiţi sînt albi numai teoretic în lumina aceasta nordică. Nordul mă împacă cu mine, după ce Sudul m-a răscolit şi mi-a creat atîtea melancolii. E un fel de statornicie în toate, o austeritate care nu-i uscăciune, ci o civilitate familială, casnică dacă se poate spune, reconfortantă. Nicăieri n-am întîlnit oameni mai liberi (interior vorbind) şi mai degajaţi în mişcările lor. E o ţară pe care trebuie să o vezi ca să cunoşti preţul vieţii. Mai ales după ce Italia m-a încîntat într-un cu totul alt mod. Zici că am ajuns să văd aproape toată Europa. Da, dar pînă nu isprăvesc şi Suedia şi Spania, extremele, nu mă pot socoti mulţumit. Pe urmă, voi rămîne în colţul meu, să trăiesc din amintirile acestor drumuri. Habar n-am de unde a răsărit în mine atîta dor de ducă, căci neam de neamul meu n-a trecut măcar Carpaţii, necum graniţele. Dar simt că mă pătrund vorbele aşa de frumoase ale lui Büchner: „Die Welt ist so schön und so weit, so unendlich weit“ (Lumea e atît de frumoasă şi atît de întinsă, nesfîrşit de întinsă).“

 

„… rămân fără carte anul acesta, şi ar fi cam trist pentru sentimentul unei prezenţe, de care am acum mai mare nevoie decît oricînd. Am comis însă, în lipsa energiei şi sănătăţii necesare pentru a termina cartea începută (de fapt începută de doi ani în urmă şi întreruptă, răcită, mai bine zis), o ediţie din Jurnalul lui Camil Petrescu, a cărui fotocopie o aveam în arhiva mea din 1972. Leneş însă, am tot amînat. Acum, neputînd „crea“, am făcut ediţia, care mi-a luat mult timp pentru descifrarea unei grafii capricioase şi de maximă agitaţie psihică (transmisă grafic) şi pentru aparatul de Note, care m-a năucit, fiindcă a trebuit să fac adesea apel la memoria bătrînilor, alde Rosetti şi alţi contemporani, căci nici un lexicon sau dicţionar (şi doar şi avem!) nu menţionează o serie de personaje ce apar în textul Jurnalului. Altfel, munca mi-a priit şi mi-a plăcut, fiindcă m-a abstras din diurnul cenuşiu şi m-a identificat cu o psihologie, care – spre stupoarea mea – am băgat de seamă cât îmi seamănă (toute proportion gardée). Camil Petrescu e un soi de „frate! De suferinţă pe care, ştiu acum, l-am îndrăgit ca scriitor fiindcă undeva, în textura intimă, comunicam. De aceea mă şi bate gândul să scriu, dacă oi mai apuca, o carte despre acest scriitor.“

 

 

(Fragmente din scrisorile din 1970 şi 1974 ale lui Mircea Zaciu către doi membri ai „Cercului Scipionilor“, al cărui sediu se afla în casa profesorului de pe strada Bisericii Ortodoxe, nr. 12, din Cluj.)