Într-un interviu publicat în urmă cu puţin timp în revista Caiete Silvane, Viorel Mureşan mărturisea că practică o critică de atelier. „Eu practic o critică de atelier, adică văd creaţia altora prin prisma creatorului de poezie şi se pare că este eficientă în asemenea cazuri, pentru că văzută din interior pare a spune mai mult decât o critică făcută de cineva care nu are şi exerciţiul creaţiei“. În asemenea situaţie, titlul recentului volum al lui Viorel Mureşan (Poarta de fildeş, Editura Caiete Silvane, 2023) este sugestivă pentru demersul critic al autorului. El se fixează în interiorul operei, după ce trece simbolic o poartă, nu oricare, ci, dacă se poate, una de fildeş, fiindcă trecând prin poarta cu încărcătura simbolică a fildeşului, criticul se poate instala confortabil în interiorul textului comentat, de unde sesizează cel mai bine teme şi motive, dar, mai ales, modalităţi artistice specifice. Până la un anumit punct, Viorel Mureşan îmi aminteşte de un Jean Pierre Richard, cel din Pages. Paysages cu a sa lectură de aproape şi cu necesara şi programatica „miopie“, care lasă detaliul să se deconspire.
Viorel Mureşan îşi propune o radiografie a operei pornind de la nişte „repere“ ale universului imaginar. Savurând câte un poem sau câte un fragment, criticul nu dezminte că în ultimă instanţă savurează de fapt întregul. El ar fi îndreptăţit să strige „Evrika!“, apoi să înceapă să istovească sistematic fragmentul până convinge/se convinge că acest fragment este cu siguranţă emblematic pentru întreg. Un exemplu îl găsim în comentarea unei antologii de poezie a lui Gheorghe Grigurcu: „Titlul primului poem, Viitorul, ne scoate în faţă tema timpului, care se conturează ca fiind cea mai fecundă din carte. Sunt atât de multe felurile în care timpul acţionează asupra fiinţei în poezia lui Gheorghe Grigurcu, încât va trebui să ne oprim numai în dreptul câtorva. Versatilitatea şi caracterul incontrolabil ale timpului nu puteau fi mai nimerit exprimate decât prin simbolismul şoarecelui. Cu atributele sale, animalul htonian se strecoară printre cele trei dimensiuni: trecutul, prezentul şi viitorul, făcând sesizabilă succesiunea de evenimente şi etapele vieţii. Dar nu e numai atât. Şoarecele din poezie trebuie pus în relaţia vânat-vânător cu pisica, la rândul ei, alt vector alegoric al timpului: « O, cum se-aude umbletul de şoarece-al viitorului/ prin micile sertare-ale izvorului// viitorul care se hrăneşte cu mici vânătăi cu litere zgribulite/ care ronţăie amănuntele povestirilor miroase atent libidoul// îşi face cuib în pieptul de pâslă al fecioarelor/ chiţcăie fericit la portavoce// apoi se-ascunde-n prezentul pe care l-a perforat/ compromis mânjit/ şi nu mai iese la iveală niciodată »“.
Viorel Mureşan are plăcerea abordării stilistice a textului, dar o face calculat, fiindcă simte că aceasta poate fi calea de acces la profunzimea operei: „S-a spus că măsura unui scriitor poate fi dată şi de abilitatea cu care mânuieşte epitetul. Atunci când tropul în cauză este asociat unui simbol consacrat, de pildă oglinda, şi devine punctul care ţine laolaltă o întreagă reţea de sensuri, el capătă pentru acel poet valoarea unui stilem. Să ne gândim numai de câte pagini ar fi nevoie pentru descrierea următorului distih: «la capătul zilei pe ziduri/ migrena oglinzilor truditoare »“ (Vedere de pe pod). În aceeaşi ordine a decupării şi circumscrierii unui moment al zilei, privilegiată fiind ora vesperală, în câteva simple notaţii, poetul recurge la un procedeu din arsenalul cel mai activ al poeziei contemporane: asintaxismul“ .
Ochiului atent al criticului nu-i scapă aspectele morfologice sau sintactice ale textului literar, care-l conduc spre evidenţierea unor atitudini semnificative ale poetului. Abundenţa verbelor la forme predicative este sinonimă intenţiei contemplative a unui autor dezinteresat de circumstanţe şi de eveniment: „Eliminând verbele la forme predicative, eul poetizant înlătură din preajma sa aproape orice urmă de eveniment, rămânând suspendat în contemplare. Presimţirea amurgului are ca vehicul spre cititor nu mai mult de două metafore: «cenuşa duminicii» şi, cealaltă, construită şi cu ajutorul singurului predicat din poem: «să desumfle enormul balon trandafiriu al după-amiezii»“.
Viorel Mureşan rămâne credincios demersului hermeneutic, aventurându-se, din perspectiva generoasă pe care i-o oferă simbolul, spre profunzimea poeziei, aşa cum o face atunci când scrie despre Ion Urcan: „Tuta la gente e un poem construit pe forţa nelimitată de expresie a unui simbol. În jurul crucii se croşetează o naraţiune în care emoţiile sunt dozate cu ştiinţa unui povestitor apăsat de introspecţia psihologică. Sunt, în egală măsură, puse în valoare faţa religioasă şi faţa estetică ale simbolului“.
Majoritatea articolelor din Poarta de fildeş sunt rezervate poeziei (D-ale poeţilor), fără a fi uitate cărţile criticilor şi publiciştilor (D-ale criticilor şi publiciştilor). Atunci când scrie despre critica lui Al. Cistelecan, Viorel Mureşan nu se rezumă doar la comentarea cărţii Fete pierdute. Notiţe pentru o istorie a poeziei româneşti, ci schiţează un portret al criticului, care conţine elemente ce vor fi identificate, pe parcursul comentariului, în volumul comentat. Bibliofil, realizând operă de creaţie prin critica sa, Al. Cistelecan rămâne pentru Viorel Mureşan cititorul care, prin lectură, îmbogăţeşte cartea: „În demersul critic de aici se împletesc îmboldirile unui bibliofil cu deliciile anticarului şi cu exerciţii de iluzionism. Critica din Fete pierdute este şi o operă de creaţie, în sensul în care Borges defineşte creaţia drept „un amestec de uitare şi amintire despre cărţile pe care le-am citit“. După acelaşi autor, a deschide o carte având o oarecare vechime, ba chiar mai mult, a-i tăia şi filele, e etic. Viorel Mureşan simte nevoia să precizeze că „Al. Cistelecan încă mai are cultul cărţii, care acum, sub ochii noştri, se şubrezeşte. El este ucenicul lui Montaigne şi, asemenea dascălului său, vede în lectură o formă de fericire. Şi este un cititor care îmbogăţeşte cartea“. Viorel Mureşan citeşte atent şi cu o uşor sesizabilă plăcere, face afirmaţii pertinente, pe care le susţine prin citate semnificative, menţionând alte calităţi ale criticului, ce se adaugă portretului schiţat iniţial. Dacă la început era de părere că e greu de găsit „o expresie care să reunească secvenţele unui volum de critică şi istorie literară cu o suită de portrete“, din finalul articolului nu lipseşte tocmai dorita expresie: „Ocupându-se de un domeniu ale cărui graniţe încă nu prea au fost delimitate, cum e la noi poezia feminină, Al. Cistelecan izbuteşte să dea nu doar o carte remarcabilă, ci «o însumare de harfe resfirate», ce, fără efortul său, s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Iar faptul că o face şi cu o conştiinţă adesea nemulţumită, dă sens multora dintre pagini“. Atunci când Viorel Mureşan simte nevoia unei concluzii, aceasta este concisă şi semnificativă pentru autorul comentat: „Eseurile lui Ion Mureşan nu fac decât să deschidă o nouă perspectivă asupra poeziei sale şi să adâncească posibilitatea de înţelegere a ei. Căci aceasta se naşte din aceleaşi raţiuni din care s-a ivit pe lume basmul, adică din dorinţa de a intensifica şi lărgi realitatea“.
Scriind despre poeţi sau despre critici, Viorel Mureşan trădează spiritul unui intelectual de mare fineţe, deloc străin de biblioteca unui Don Quijote, care şi-a pus amprenta asupra condiţiei sale de cititor. În primul articol al volumului, Din biblioteca lui Don Quijote, Viorel Mureşan se referă tocmai la condiţia sa „de cititor de poezie în primul rând“, un cititor ce lasă „însemnări pe marginea paginii“, care trebuie să rămână legate de text şi de carte. El este însă un cititor, şi aspectul nu poate fi trecut cu vederea, cu o evidentă voluptate a lecturii, care, mai ales, se ia „la trântă cu nişte semne“.