CONSTANTIN CUBLEŞAN, „MOARTEA E UN CERŞETOR DE VIAŢĂ“

Încă de la debutul editorial din 1995, cu volumul intitulat În margine, Nicolae Coande a fost receptat ca un scriitor incomod, el fiind, de fapt, un nonconformist, decis cu fermitate să nu abdice, sub nici o formă, de la principiile sale scriitoriceşti, principii ce-i definesc însăşi viaţa – „Nu vreau un rol/ în viaţa mea ci chiar viaţa mea“ spune într-un poem, Băiatul plantă, din cel de al unsprezecelea său volum de poeme, cu un titlu oarecum programatic, menit a sintetiza astfel tocmai postura atitudinală în care doreşte a fi recunoscut: Nu sunt eu bestia (Bistriţa, Editura Max Blecher, 2022). Cele şaisprezece cicluri ale acestuia reprezintă (cam) tot atâtea modalităţi de exprimare lirică, ilustrând, în fapt, gama largă, nu neapãrat tematică, a abordărilor confesive ale discursului întregii sale creaţii. De la construcţiile în maniera suprarealistă a avangardei („Râul unde mă scald soarele aleargă pe tălpi mici/ cărarea ciulinilor împurpuraţi cum sunt fetele/ la primul lor sărut vara-n zăvoi/ buze fierbinţi dorindu-te în vis te-au şi mâncat/ în labirint bureţii îmi şoptesc nu te rătăci/ nu te speria priveşte-ne pe noi cum ieşim/ distanţa dintre casa nouă şi cea veche/ unde sunt chemat să jur că nu voi îmbătrâni:/ «Tu eşti băiatul meu nu vei muri niciodată!»/ Cine-şi aminteşte numele cu care mă strigai/ cine aude cum cântă aurul în somn?/ Nu a trecut de tot frumuseţea“ – Băiatul plantă, V) până la parabolele de substanţă onirică, cu o structură insinuat epică, din cele cinci cicluri finale (Strada, Şaptezeci şi şapte de ferestre, Oraşul, În Subura şi Cel mai bun dintre noi) care se continuă între ele, ideatic şi atitudinal, având aspectul unor variaţiuni pe aceeaşi temă, dezvoltând poetic aceleaşi motive şi imagini, prezente în ipostaze reluate diferit („La ziuă visez o gară infinită înlăuntrul ei o gară mică/ pe peron un singur om aşteaptă un tren cu o singură/ fereastră unde va ieşi să-l salute o mână discretă/ această imagine durează o clipă apoi revine curată/ e aceeaşi fereastră dar mâna se schimbă degete mici/ se perindă prin faţa aceluiaşi om care priveşte neclintit/ toate mâinile pe care le-a cunoscut într-o viaţă/ aşa îşi dă seama ale cui sunt cine sunt cei care vin/ la fereastră să-l salute încă o dată/ încă o dată strâng gara între pleoape să-mi rămână/ în minte cum păstrezi pulsul unei mâini de fată/ între pagini de cărţi pe care nu le vei mai citi vreodată“ – Şaptezeci şi şapte de ferestre, VI).

Există în întreagă această lirică o stare de anxietate, nostalgică, dacă pot spune aşa, deopotrivă un soi de lehamite de viaţă, într-o lume decadentă („Curvele care conduc bătrâna hazna lumea“) pe care o respinge sancţionar şi care îi repugnă pentru bravada ifoselor etalate („îi dau un picior înţelepciunii ieşi afară şi mătură/ gunoiul stă-n grindă iar filozofia nu a mişcat un pai“ – Oameni-pălării), în care ordinea rânduieşte să te aliniezi („Latri şi tu“) dar de care se dezice bravat, denunţându-şi categoric atitudinea existenţială: „Nu sunt eu bestia, aţi greşit număru“ (Piele-vis, V) şi cu atât mai mult apărându-şi programul creaţiei: „Nu pot să fac poezie din minciunile altora“ sau, altundeva, încă şi mai grav: „Te asigur că nu poţi scrie poezie într-un partid de morţi“. Nu e, totuşi, o poezie contestatară programatic, cât una de neacceptare a realităţii depravate ce i se oferă ca mod existenţial. Aici se află sensul nonconformismului său, adesea ironic şi persiflant, în care se defineşte însuşi: „Mi-am cumpărat pulovărul de bătrân nesupus/ asortat cu frigul de import atât de necesar/ prin părţile astea independenţa se plăteşte scump/ acum sunt distins fără efort am aerul unui fiord tăcut/ şi o atenţie care trece dincolo de cele văzute/ mă întreb ce etichetă s-ar potrivi acestui corp/ care se plimbă neatent pe strada unde trecătorii/ vând castane comestibile turiştilor nepăsători/ şi am deja pe faţă surâsul celui mai prost regizor/ care ştie că a dat capodopera/ în timp ce ultimul spectator părăseşte plictisit sala./ Un eşec pentru toţi anonimii“ (Puloverul norvegian, IV). Grav până la a fi justiţiar, fixează în imagini bulversant-afective scene de viaţă, într-un descriptivism cinic al realităţii, realizând ironice radiografii lirice: „Sunt unii care se plimbă cât e ziua de mare/ prin târgul de vechituri/ caută şi caută printre boarfele omului/ sunt unii care-ţi arată mereu poze cu zimţi însoţiţi/ de câinele lor credincios mort şi-ngropat în garaj/ sunt unii care scriu poezii le-ndeasă în pereţii întunecaţi/ ai lumii electrice unde se zgâiesc cei plătiţi să aclame/ sunt unii care nu se pot abţine să nu-şi pălmuiască/ faţa îndelung folosită în campanii publicitare/ ehei, ce surle odinioară vuiet de arme copite de cai/ oraşe întregi de femei prădate suite în carele noastre/ de luptă laolaltă cu aurul vinul antimateria./ Ultima sticlă o beau cât timp din pereţi/ curge o poezie care nu va folosi nimănui“ (Puloverul norvegian, VI). Într-o asemenea ambianţă, poetul reflectă asupra propriei existenţe („În toiul nopţii ies din mine cât să fur timp“) pentru a înţelege că „moartea e un cerşetor de viaţă“ (Noaptea). O viaţă trăită într-o altfel de ţară, cu nostalgia vremilor trecute, fără a se lamenta însă, scrutându-şi şansa de a fi într-un viitor oarecum edulcorat: „Mi-ar fi plăcut să colind ca viu artist lumea/ ieşit din praful şi butaforia unei ţări imature/ să înserez într-un hotel vechi cu lemnul lustruit/ de meşteri care credeau în arta/ de a te lăsa sedus de un gest din viitor“ (Puloverul norvegian, II). Discursul este mereu ostentativ şi direct chiar şi atunci când se adresează iubitei, exprimând astfel o atitudine pasională răvăşită de trăirea propriilor angoase: „Nu pleca./ Recunosc că m-am lăsat infectat de tine/ de fapt am simţit cum intră în mine/ ceva necunoscut poate «o cruntă ironie erotică»/ şi asta mai ales noaptea când visul e-atât de viu/ că am mereu gura uscată (dar asta nu e de la ficat?/ bătrânii gimnosofişti ar spune că da.)/ Faptul că accepţi să ne întâlnim cu trupurile adevărate/ arată că ziua puterea ta este mai mică iar eu deşi/ neatent îţi fac faţă – o sirenă lipsită de putere/ disperată să se apropie de catargul unde aştept/ un semn al cuiva care m-ar putea salva/ de la înec –/ în timp ce mergem spre o ţară nefăcută./ Mie nu mi-e frică de eşec“. (Piele-vis, VII).

Poezia lui Nicolae Coande se împlineşte dintr-o mare nelinişte lăuntrică pe care şi-o proiectează pe canavaua ireală a unei lumi recompusă cu mijloacele fanteziste ale viziunilor onirice. Este modul său de a trăi neconformist şi de a scrie cu patosul temperat al nesupunerii la confortul plat al actualităţii.