CRISTIAN VASILE, UN ALBUM DE ISTORIE POSTCOMUNISTĂ

Au apărut deja în spaţiul editorial autohton mai mulţi cronicari ai tranziţiei României de la comunism la democraţie (o democraţie imperfectă, dar care totuşi înseamnă o desprindere decisivă de realităţile sumbre de până la 22 decembrie 1989). Călin Hentea face însă o figură aparte în această galerie a cronicarilor, deoarece el reuneşte mai multe calităţi – colecţionar, martor al istoriei, arheolog social, fotograf al unor evenimente cu totul deosebite (cu precădere manifestaţii politice, civice, culturale), reputat specialist în studierea propagandei, rafinat comentator politic, ilustrator, grafician, istoric de artă şi, nu în ultimul rând, pasionat de cartofilie. Toate aceste însuşiri care îl califică pentru un statut privilegiat în rândul autorilor de reconstituiri de istorie imediată se vădesc şi în ultima sa carte – Călin Hentea, România. Album de istorie postdecembristă, 1990-2020, cuvânt înainte de Ion M. Ioniţă, Editura Mega, Cluj Napoca, 2022, 218 pag. Albumul este, într-un fel, o continuare a volumului România. Album de istorie comunistă, 1948-1989, prefaţă de Adrian Cioroianu, Editura Mega, Cluj Napoca, 2021.

Într-adevăr, dacă privim cartea despre perioada postdecembristă ca parte a unui diptic, înţelegem mai bine demersul autorului. După căderea comunismului, Călin Hentea s-a făcut cunoscut atât ca autor de enciclopedii ale propagandei, sinteze de istorie a instituţiei militare, cât şi ca analist competent al raporturilor dintre presă şi Armată. Atunci când a scris despre conflictele mediatice, despre „armele care nu ucid“ sau despre conexiunile dintre persuasiune şi propagandă politică a utilizat atât stilul academic, cât şi discursul de popularizare a istoriei (vădit şi în publicaţii precum Magazin istoric, Historia, Modernism.ro etc.). Această ultimă intenţie e vizibilă şi în albumul prezentat aici.

Albumul de istorie postdecembristă este alcătuit din cinci secţiuni: o cronologie comentată şi ilustrată; un capitol despre personaje publice şi faptele lor mai semnificative; un altul în care sunt zugrăvite portrete de politicieni relevanţi (prezidenţiabili, actori etc.); o secţiune despre propaganda politică negativă şi, în fine, un capitol despre liderii străini, priviţi cu detaşare şi umor. Cartea este dedicată „românilor cu drept de vot“ şi are drept motto o frază din care se desprinde ideea că în România nu funcţionează nici conştiinţa responsabilităţii, nici cea a vinovăţiei. Elitele politice pun preţ mai mult pe interesul de grup şi pe cel personal. Iar conţinutul albumului vine în sprijinul afirmaţiilor cu care se deschide volumul. „Aproape că niciun politician postdecembrist – susţine Călin Hentea – nu merită statuie; excepţia este Corneliu Coposu, care are deja un bust, faţă în faţă cu statuia lui Iuliu Maniu, lângă Biserica Creţulescu“ (p. 133). Coposu pare un alter ego al lui Iuliu Maniu, tot aşa cum Ion Diaconescu se profilează drept un continuator al lui Ion Mihalache: „Lui Ion Diaconescu (1917-2011) soarta i-a rezervat nu doar ani grei şi mulţi de sălbatică puşcărie comunistă, dar mai ales ingrata misiune de a continua eforturile anticomuniste şi prodemocratice ale fostului său vecin în Bărăganul deportaţilor politici, Corneliu Coposu. Grea misie, aproape imposibilă, chiar dacă PNŢCD-ul se afla la putere, într-o alianţă cârpită din interese meschine şi orgolii pitice. După Ion Diaconescu, ambiţiosul şi intransigentul PNŢCD de altădată nu a mai însemnat mare lucru“ (p. 155) – conchide Călin Hentea ilustrându-şi spusele cu o carte poştală editată de IICCMER şi înfăţişându-l pe Ion Diaconescu ca deţinut politic.

Busturile, statuile şi, în general, monumentele de for public sunt şi ele personaje (chiar dacă secundare) în cartea lui Călin Hentea. Unele dintre ele, la fel ca denumirile pieţelor/străzilor unde au fost/sunt amplasate subliniază o dată în plus efemeritatea, inconsistenţa şi natura schimbătoare a convingerilor individuale şi colective, societale şi comunitare. „La 26 decembrie 2006 – scrie autorul – a fost dezvelită statuia lui Charles de Gaulle, realizată de Mircea Spătaru în Piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Anterior, în mijlocul pieţei s-a aflat aşa-numita «Cruce a secolului», căreia bucureştenii i-au spus mai simplu, «Nasturele». Iniţial, Piaţa din faţa Aleii Restauraţiei şi fântânii Modura (Restauraţia domniei lui Carol al II-lea din 16 iunie 1930) de la intrarea în Parcul Herăstrău s-a numit «Mihai Eminescu», apoi «Jianu», apoi «Adolf Hitler» (în timpul războiului), apoi «Generalissim I.V. Stalin» (până la moartea acestuia în 1953) şi, în fine, Piaţa «Aviatorilor»“ (p. 48). Nu departe de Piaţa Charles de Gaulle există strada Washington care s-a numit după cum au bătut vânturile politice: Washington (capitala SUA), Crimeea (provincia ocupată de Germania nazistă cu sprijinul armatei române din timpurile lui Ion Antonescu), din nou Washington, apoi Haia Lifschitz (o cunoscută militantă comunistă din clandestinitate care a murit în urma unei greve a foamei), Rozelor şi, în fine, după 1989, tot Washington.

Cu puţin timp înainte de inaugurarea statuii lui De Gaulle, cu ocazia unei şedinţe solemne ţinute în Parlament, preşedintele de atunci al României proclama regimul comunist drept ilegitim şi criminal în baza unui raport final întocmit de istorici şi alţi specialişti în ştiinţe socio-umane şi politice. Traian Băsescu are un rol fundamental în avansul justiţiei de tranziţie în România, prin condamnarea regimului comunist (care nu a rămas doar simbolică, s-a vădit prin restituiri de proprietăţi, reabilitări judiciare, promovarea în 2012 a unei legislaţii menite să-i tragă la răspundere pe torţionarii comunişti etc.) şi prin impulsul dat accesului la arhivele comunismului. Însă, se vădeşte foarte clar azi, condamnarea comunismului a fost un act pe care preşedintele din perioada 2004-2014 nu l-a dorit şi nu l-a internalizat (declaraţiile sale despre regele Mihai I, despre N. Ceauşescu etc. o dovedesc o dată în plus). A ales în continuare să nu trăiască în adevăr până când trecutul l-a ajuns din urmă, aspect constatat şi de Călin Hentea care îi înregistrează ruşinosul sfârşit de carieră politică: „Chiar şi după verdictul definitiv de colaborator al Securităţii ca poliţie politică, având numele conspirativ de «Petrov», Traian Băsescu (n. 1951) se va înscrie în istoria politică a României postdecembriste drept unul dintre cei mai abili, controversaţi şi nonconformişti politicieni“ (p. 144).

Dacă la început a părut că se dezice de năravul instrumentalizării Bisericii şi a clerului, şi preşedintele sus-amintit a sfârşit pozându-se ostentativ alături de ierarhia ortodoxă. O ierarhie care nu scapă atenţiei autorului, căci Călin Hentea reproduce şi comentează inclusiv cărţi poştale promoţionale reprezentând Catedrala Mântuirii Neamului (rebotezată mai recent Catedrala Naţională): „Grandomania este un păcat opus smereniei propovăduite de Biserică. Cu toate acestea, cele două construcţii gigantice învecinate, Casa Poporului (astăzi Palatul Parlamentului), ridicată de ateul Ceauşescu, şi Catedrala Mântuirii Neamului, înălţată la strădaniile Patriarhului Daniel, arată nu doar multă grandomanie şi puţină smerenie, dar şi confluenţa de interese dintre politicienii postdecembrişti şi Biserica Ortodoxă Română“ (p. 129). Potrivit lui Călin Hentea, mulţi dintre aceşti politicieni, „conştienţi de influenţa considerabilă a Bisericii asupra electoratului, s-au înghesuit să-şi etaleze ostentativ credinţa, prin participări şi închinăciuni la acele ceremonii religioase mediatizate care le puteau aduce beneficii electorale“ (p. 129).

Autorul a găsit o soluţie ingenioasă de valorificare a impresionantei colecţii personale de mărturii iconografice (cărţi poştale, timbre, fotografii, afişe, fluturaşi electorali, materiale de propagandă politică, cartoane promoţionale etc., unele inedite sau puţin circulate/cunoscute). În concluzie, avem de-a face cu un album care nu este doar o tentativă de reconstituire istorică prin surse iconografice, ci are şi un rol cumva terapeutic: este menit să combată uitarea.