Ilinca Ilian

Bineînţeles că scriitorul nu are vacanţă. Vacanţa e a funcţionarului care îşi împarte timpul între „ore utile“ (aducătoare de bani) şi „ore de destindere“ (pauză organizată pragmatic, doar pentru a evita un surmenaj care ar putea să-i diminueze randamentul „orelor utile“, aşadar şi aceste „ore de destindere“ sînt tot „ore utile“). „E tot atît de greu să ţi-l închipui pe Nietzsche stînd la birou pînă la cinci după-amiaza cum e să ţi-l imaginezi jucînd golf după ce şi-a încheiat programul de muncă al zilei“, notează Adorno. Şi tot el avertiza asupra tendinţei (pe atunci aflate abia în faşă, faţă de cum a devenit în zilele noastre) de transformare a intelectualului într-un om ocupat: „Munca intelectuală poartă semnul relei conştiinţe, ca şi cum ar fi vorba de un timp furat de la o ocupaţie urgentă… Ca să se justifice faţă de sine, intelectualul se blindează prin dovezi de epuizare, de efort supraomenesc, de activităţi contra cronometru care împiedică orice reflecţie, care împiedică, aşadar, munca intelectuală însăşi. Adesea pare că scriitorii îşi rezervă pentru propria producţie exact orele care le rămîn libere de la obligaţii sociale, ieşiri, întîlniri, inevitabilele festivităţi“. Traduc liber, nu mă mai duc la bibliotecă să găsesc ediţia românească a Minimei moralia, ca să dau citatul exact, cu anul ediţiei, numele traducătorului, numărul paginii. Fac asta pentru că, răspunzînd la această anchetă, „îmi iau vacanţă“ de la munca mea de academic writer, o ocupaţie tot atît de solicitantă ca a scriitorului, dar, fireşte, lipsită de orice glamour posibil şi, în plus, faţă de scriitura „creativă“, supusă obsolescenţei într-o măsură atît de disprorţionată cu efortul pentru a o duce la capăt încît, cu adevărat, pare absurdă din perspectiva funcţionarului care se bucură de binemeritata vacanţă de după muncă. Dacă se bucură, e şi asta o întrebare, cînd, pe de o parte, lenea mercantilizată oferită de industria divertismentului continuu e, cum bine se ştie, adicţie şi nu bucurie, şi, pe de altă parte, în „societatea oboselii“ (Byung-Chul-Han) în care trăim ne-am obişnuit să ne fim propriul antreprenor paranoic şi ne-am autodresat să „nu pierdem timpul“, fiindcă, fireşte, timpul e bani, faimă, contracte, puncte academice, număr de followers etc., adică egolatrie. Chiar şi mult invocatul de către armatele de coaches dubioşi „timp pentru tine“ e doar un clişeu care le permite doamnelor de orice gen să se lamenteze continuu de lipsa lui şi astfel să facă încă şi mai puţin decît fac. Şi mai ales să nu facă nimic pentru a putea scăpa de povara monstruoasă a egoului nevrotic – sumă de idiosincrazii uşor sau foarte jenante – şi astfel de a reflecta cît de cît serios. Reflecţia, creaţia, studiul pasionat nu sînt nici muncă, nici vacanţă, nu se înscriu în timpul compartimentat birocratic. Din nou citez fără rigoarea academică ce mă „munceşte“ sclavagist de zeci de ani: „Cum ai putea să-ţi imaginezi paradisul găurit ca un şvaiţer de zile libere?“, o întreabă Ulrich, personajul lui Musil, pe sora lui, Agathe, într-una din lungile, interminabilele zile ale concediului nelimitat pe care şi l-a luat de la viaţă.

Nu ar fi rău, ca scriitori de orice tip, să putem abandona calea funcţionărească şi astfel să putem uita de vacanţe şi de cum ne „organizăm“ bietul concediu legitim (la casa de la ţară – cine o are –, ţintuiţi la biroul din apartamentul asfixiant din timpul caniculelor încălzirii globale, pe o insulă din Grecia sau într-un cort aninat în trei corzi pe un versant aberant). Nu ar fi rău să ne luăm cu consecvenţă un concediu de la viaţă, adică, fireşte, de la viaţa „activă“ cea care ne face aferaţi, productivi în gol, dispersaţi, neatenţi, tonţi. Ar fi cel puţin întremător, deşi pesimismul nu-mi permite să visez prea mult. Pentru că, vai, cît timp aş pierde!