E cam suspect să fii workaholic

1. Vara egal deplasare, ori prin diverse ţări, sau la casa noastră de vacanţă, cu un gând stabil, indiferent de destinaţie: să ne bucurăm de cât mai mult verde. Asfaltul, da, e bun când rulezi. În rest, se dovedeşte sufocant, şi, în plus, în funcţie de formula, uneori meschină, după care a fost turnat, se mai şi topeşte. Aşa că votăm varianta „la ţară“, dar cu tot confortul citadin în interior. Pot interveni ceva riscuri, e adevărat, dar numai când părăseşti acel locus amoenus amenajat de tine şi securizat tehnic. Dacă o porneşti, însă, pe „dealuri clasice“, cu vegetaţia uscată, se prea poate ca pielea ta de orăşean friabil să sufere. Pe de altă parte, dacă te îmbraci astfel încât să te protejezi de zgârieturile plantelor, la 40 de grade, vei rata, de bună seamă, ceea ce se cheamă, îndeobşte, răcorire. Una peste alta, vacanţa face şi ea parte din „operă“.

2. Am impresia că nu prea poţi pleca fără un laptop la tine. Te simţi, oricum, mai sigur. Fără aparatură, împătimiţii de scris rezistă greu, ca într-un sevraj. Se poate scrie şi într-un chioşc, sau în camera de hotel, ori pe terasă, dar ar fi cam păcat să nu poţi să faci abstracţie de butoane măcar câteva zile şi să stai pur şi simplu să priveşti natura. Aşa. Să stai, eventual şi fără să cugeţi. E un prilej nimerit să mai foloseşti şi creionul măcar de 2 B, intens ca pixul, dar mai frumos fâşâitor pe hârtie. Vei observa că scrii mai urât decât înainte, dar nu-i bai, măcar îţi dai seama că tinzi să uiţi scrisul de mână, şi realizezi că autografele pe care le dai încep să aducă, uşor-uşor, cu descifrabilitatea unei reţete pentru farmacie.

3. Lucrurile se împacă de la sine: ambianţa bucolică te absoarbe, căci, pentru cel crescut la oraş, e un fel de exotism, şi te ţine sub cupola ei protectoare, dându-ţi acel unic sentiment de-a nu avea nicio grijă. Să uiţi de imperativul harnicilor cu program, de ieri şi de azi – nulla dies sine linea. Tu ştii că dincolo de liniştea generală, parte naturală, parte auto-indusă, e tumultul postmodernist, care te aşteaptă să te “tulbure“ din nou, întrucât ăsta e stilul lui, dar, pentru că a te simţi bine înseamnă a vrea să te simţi bine, tot mintea ta decide ce jumătate a paharului să prevaleze. Desigur, puteam extrapola, şi specula că unii postmodernişti (chiar cu doi post în faţă) din speţa agitată, spărgătoare de canoane şi alergică la ierarhii nu prea ies în natură, care, măcar teoretic, îţi “corectează“ traiectoria belicoasă prin însăşi majestatea ei, aptă să-ţi reamintească anvergura (prea) mică a zbaterii tale reformiste cu orice preţ. Uneori, ardoarea unora de a da foc precedenţei, că doar ne aflăm în post-umanism (cu ce soi de epigoni exaltaţi de non-cultură s-a mai ales şi Nietzsche!), te face să realizezi mai clar de ce anumite stabilimente medicale trebuie să funcţioneze în oaze de verdeaţă, în parcuri sau păduri.

4. Locuinţa de vară ne asigură, imediat ce parcăm, un număr de pisici fidelizate de tratamentele periodice pe bază de friptură. Altfel, ele aparţin categoriei chats sans frontières, ceea ce nu ne deranjează. Cât stăm acolo însă, nu mai migrează nicăieri. Parteneriatul cu micile feline poate părea, la o primă ochire, asimetric: factorul antropic lansează bucata de carne, animăluţul o înfulecă, neuitând să cerşească în continuare prin decibeli specifici. În plus, unul dintre membrii echipei noastre trebuie alocat ferm păzirii mesei, pe când ceilalţi sunt angajaţi în popularea ei continuă cu diverse bunătăţi. Totuşi, când vezi legiunea de mâţe sătulă, torcând, ai o satisfacţie vie, pe care n-o prea încerci cu semenii tăi. În plus, elongaţiile şi cabrările lor asigură şi partea estetică (show ad-hoc) a şederii în natură. Totul autentic, nu pentru voturi!